A fost odată un împarat, de n-ar mai fi şi s-ar scrie mai repede despre el în cronici, căruia îi plăceau tare mult sălile de sport, patinoarele, stadioanele, mă rog, multe nimicuri extrem de costisitoare, comparativ cu cele ale împărăţiilor din jur.

Dar mare drag a prins împăratul de balurile la care era invitat de prinţii asfaltului şi baronii locali, care îi ofereau cinstea de a tăia panglicile, de la înălţimea sa, la toate ctitoriile.

În tot acest timp, poporul se plângea de sărăcie, slujitorii de la palat că au lefurile reduse, iar oştenii că au rămas fără fân la cai. Numai că împăratul a rămas surd la ofurile lor. La palat era mare veselie. Boierii se jurau că, pe domeniile lor, toate merg strună. Că prostimea e fericită şi îmbuibată...

Aşa că, pe la înalta curte, au început să se perinde tot felul de mari meşteri mari, şmecheri şi şmenari. Dar serviciile acestora erau ciudate: se făceau nevăzute. Meşterii lucrau de zor, însă nimic nu se vedea în urma lor. „Cu aiste lucrări straşnice, cuceri-voi mulţumirea oamenilor", gândi împăratul. Şi dădu bani tot mai mulţi meşterilor curţii. Apoi, se umplu de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici nu vor vedea cum scoate împărăţia din criză.

„Dar nu se întâmplă nimic", zise o voce din mulţime. „Nu se întâmplă nimic!", strigă, în sfârşit, norodul. Împăratul fu grozav de jignit, dar nu abdică, căci i se păru că avea dreptate. Totuşi, socoti în gând şi luă hotărârea: „Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pâna la sfârşit!". Şi îşi ridică apoi, cu mai multă mândrie, capul. Şi curtenii propovăduiau înainte, complici, relansarea economică...