Motivul e declansat de momentul in care, intrind intr-un butic alimentar, dau peste discursul unuia din... avocatii poporului. Excitat de campania electorala, individul - de altfel pus la cravata (fiind portar la Filarmonica!) - se crede dator sa ne aduca la cunostinta care dintre candidati e inger si care diavol, care e cu cei multi si napastuiti si care e un burghez nesuferit. Nu „avocatul poporului", demnitate pe cit de ezoterica, pe atit de obligatorie in democratie, si nici „avocatul diavolului", persoana insarcinata sa conteste meritele celui propus pentru canonizare. Nu. Ci consistenta categorie a celor ce se simt obligati sa vorbeasca in numele altora. Culmea, fara a fi platiti pentru asta. Motivul e declansat de momentul in care, intrind intr-un butic alimentar, dau peste discursul unuia din... avocatii poporului. Excitat de campania electorala, individul - de altfel pus la cravata (fiind portar la Filarmonica!) - se crede dator sa ne aduca la cunostinta care dintre candidati e inger si care diavol, care e cu cei multi si napastuiti si care e un burghez nesuferit. Patima vorbitorului e una nu prea noua, desi credeam ca disparuse dupa caderea comunismului. Nu. Pina una alta, iritat cumva de elocinta de ocazie, ii si spun... propagandistului ca are, in fond, drept de vot si ca-si poate vota nestingherit preferatul (stiu care!), fara sa trancaneasca public. Amuteste, dar simt cum imi trimite, vizual, mesajul lui de antipatie pentru cel ce i-a inchis gura. Mai simt, de altfel, in individ rica pentru cel ce i-a furat placerea de a lua cuvintul, ca al'dat, in sedinta de partid sau de sindicat, a vorbi adica in numele celor multi si simpli. In fond, profitorii vechiului regim, supusi acum unei alte ordini democratice, pe care, la urma urmei, nici nu o intelege, nici nu-i plac. Era, vorba ceea, mai bine inainte, cind ne fusese servita lectia leninista a celeilalte..