"Zburataciti" dupa gramezile de coroane uscate presarate de cutii de bere, printre cruci povirnite de iubire, stind ciuciti pe lespezile reci de marmora, boschetarii cu ochii impaienjeniti de alcool isi impart franzela si cremvustii cu ciinii pripasiti printre morminte, profitind de "confortul criptelor" nelocuite inca de dreptii proprietari, ce urmeaza sa fie dotate cu toate utilitatile (lift, telefonie mobila, laptop, minipiscina si cada cu jacuzzi Luxury eterna etc...). Retras in cabana sa aflata la marginea Cimpulungului, inconjurata de munti si de piraie limpezi ca cristalul, in care zburda ratele salbatice, dar si pesti domestici, Tucu Morosanu isi concepe poeziile ca pe niste exercitii largi de respiratie, executate in aer liber, calauzindu-se dupa semnele pe care i le trimit norii ce se perinda pe cer, dupa fosnetul vintului la ceas de seara sau dupa puzderia de stele ce acopera bolta cereasca inainte de revarsatul zilei. Respiratia sa prinde un tainic halou, incarcindu-se de simboluri ce ne trimit deopotriva la sonurile poeziile lui Labis, cu care Tucu e megies, dar si la ritmurile alcoolurilor lui Ion Muresan, care de fiecare data cind trece cu alaiul prin Moldova, face un scurt descalecat voievodal, poposind in curtea plina de tot felul de oratanii mai mult sau mai putin imaginare ale colegului sau de breasla Morosan(u), pentru a sta de vorba cu pestisorii de aur din piriu sau cu ingerasii din paharul plin cu votca. Atunci, profitind de buna dispozitie a oaspetelui, Tucu Morosanu, om cuminte si tacut de felul lui, scoate din raft un caiet cu scoarte de mesteacan din care citeste citeva versuri, acompaniat de tacerea ce se lasa in jur. Scrie, deopotriva, si in vers clasic, si in vers alb, in functie de cum se inalta sau coboara ceata serii peste vale... "Aproape-i funia de par,/ Dar nu simt nici o disperare /.../ Ca-mi harazi Divinul Zar/ Sa zamislesc priet