Nici nu pot să-mi imaginez unde începe şi unde se termină legătura dintre literatură şi film. Dar dacă n-ar exista, cu siguranţă n-aş scrie aceste rînduri. Nu mă refer doar la conexiunea dintre cele două tipuri de critici sau la ecranizările unor romane, ci şi la modul în care cele două arte trăiesc una după urma celeilalte. Se fac filme despre scriitori mai des decât se scrie ficţiune despre regizori. Există literatură bună care poate îngropa un film dacă acesta tratează materialul într-un mod ortodox şi literatură bună care poate stimula o producţie originală. Pentru ultima situaţia nu mă pot gândi la un exemplu mai bun decât Cărţile lui Prospero a lui Greenaway. Şi totuşi, lungmetrajul care m-a pornit pe firul acestei meditaţii a fost unul pe care îl consider prost, şi care mi-a dat încă o dată senzaţia că poezia şi poeţii ar fi trebuit lăsaţi să odihnească în pace. Sunt conştientă că e superficial şi incorect până la un punct să afirm că filmul şi arta poetică nu ar trebui amestecate, dar poate şirul de exemple pe care îl voi discuta vă va convinge. Pe mine m-a cam panicat, e drept...

Sigur, primul exemplu care îmi vine în minte e biata Iliadă, făcută terci de super-producţia Troia. Dar şi Cercul poeţilor dispăruţi (săptămâna aceasta la TV) măcelăreşte cu seninătate cîteva poezii de Whitman sau Tennyson. Spun asta pentru că respectivii poeţi devin o mină de citate.

Decorul e o şcoală de băieţi super-selectă şi bătrânicioasă în metodele de predare, la care apare un nou profesor de literatură (Robin Williams) care îi învaţă pe elevi (printre care un Ethan Hawke juvenil) să aprecieze poezia. Pe bucăţi şi eventual poeme mici, ca să nu-şi încarce memoria. Ei mai află şi câteva versuri disparate, nu tocmai profunde când sunt scoase din context. E adevărat, citatele sunt puse la treabă pentru ca nişte puşti să-şi încropească o filosofie de