Mă trezesc în camera de hotel, trag draperiile să văd Capitala de sus. Cobor, iar ospătarii roiesc zâmbitori în jurul meu. „Bună-dimineaţa! Sper că aţi dormit bine. Vă aduc imediat micul dejun", îmi spune o fătucă.
Plictisit, îmi plimb servieta dintr-o mână în alta, îmi trag figura preocupată şi mă aşez la o masă. Îmi scot Blackberry-ul să citesc presa pe net, în timp ce mai arunc un ochi la ţâţele servitoarei.
„Iar au ieşit ăştia în stradă! Fraierii, nu ştiu că tot degeaba o fac? Tre' să le zic ceva să-i ungă la suflet", îmi zic în gând.
Mă liniştesc înfulecând delicatesele din farfurie şi plec la serviciu. Am sute de colegi, iar azi ar trebui să spun şi câteva cuvinte. Poate, cu ocazia asta, mă vede vreun jurnalist şi mă dă diseară la TV. Îmi găsesc locul, îmi arunc geanta pe scaun şi mă reped la microfon.
„Domnilor, urlă lumea de foame pe stradă! S-a furat în ţara asta ca-n codru. Propun înfiinţarea unui comitet care să ne salveze!", ţip înlăcrimat de la prezidiu. Oftez şi mă retrag, motivând că sunt prea afectat de strigătele greviştilor.
Ies pe hol, scuip într-un colţ, îmi aprind o ţigară şi mă întorc la hotel. Urc în limuzină şi-mi sun nevasta. „Ce-i dragă la Iaşi, că aici parcă au înnebunit toţi! Ia zi, ai vorbit cu ăla...ştii tu...să vadă cu licitaţia la primărie? Cum care? Aia...afacerea lu' mama", îi spun nervos.
P.S.: Asta aş scrie în jurnal dacă aş fi un parlamentar burtos, pentru care românii ar plăti lunar vreo 7.000 de euro.
Nu de alta dar, dacă aş fi un ales incompetent, nu mi-ar păsa că ţara e în criză. Iar eu stau gratis la hotel, vorbesc moca la telefon, am salariu fără număr şi plec în excursii în toată lumea pe banii proştilor care m-au votat.