Nimeni nu se astepta ca tocmai Nichita Stanescu sa-i aduca osanale atit de desantate unui poet caruia ii era superior. Beniuc parea profund impresionat. Era o mina de om. Nu avea mai mult de 1,50 m. Parea un pitic ratacit printre uriasi. Un pitic bine proportionat. Un om in miniatura. Cu mustacioara alba si buza tremurinda. Se uita la Nichita Stanescu si lacrima. Ce simte Nichita Danilov cind il reciteste pe Nichita Stanescu? Aceasta este intrebarea pe care mi-a pus-o, pentru o ancheta destinata Paradigmelor, regretatul critic literar Marin Mincu. De ce imi puneti aceasta intrebare? l-am chestionat la rindul meu. Cum de ce? s-a mirat criticul. Dumneavoastra va numiti Nichita si vreau sa stiu cum se simte un Nichita in pielea altui Nichita. Ati pus intrebarea incorect, i-am spus. In ce sens? In sensul ca: desi ma numesc Nichita, n-am cum sa traiesc in pielea altui Nichita decit a celui care sint. Corect, a spus criticul. Si totusi v-as ruga sa-mi raspundeti la intrebarea initiala... Bine, i-am zis. Ce sa simt?! Nu simt nimic. Sentimentele mele vizavi de opera lui Nichita Stanescu sint amestecate. Nu am fost si nici nu sint un adulator al autorului celor 11 Elegii. Nici un detractor, cum sint atitia altii. Formindu-ma intr-o alta atmosfera, diferita de cea din Bucurestii anilor ‘80, modelul sau poetic (dar si existential) mi-a ramas strain. Totusi, n-as putea spune ca prezenta si chiar absenta sa (atit de mediatizata) nu au avut nici un fel de ecou asupra modului meu de a percepe poezia. Dimpotriva. L-am intilnit de citeva ori. Prima data in Iasi, in 1978, intr-o zi frumoasa de toamna, la Libraria "Junimea", unde poetul isi lansa Operele imperfecte. Mi-au ramas intiparite in memorie cuvintele ultraelogioase ale lui Horia Zilieru, care l-a prezentat ca pe un zeu, coborit printre oameni. "Sa tineti minte, prieteni. Uitati-va bine la acest om. E un geniu. Fiti fericiti ca