Am spus-o cu diferite ocazii, în presa scrisă şi la televiziune, că, dincolo de calitatea literară a ceea ce scriu, atât cât este ea, în circulaţia europeană a cărţilor mele un rol esenţial l-au avut Editura Polirom şi Institutul Cultural Român. Fără aceste două instituţii numărul traducerilor volumelor mele ar fi fost mult mai mic în acest moment. Dar nu despre asta vreau să vorbesc în mod special şi nu doresc să fac din mine un caz, căci nu sunt singurul autor care a beneficiat la modul onest de sprijinul profesionist al instituţiilor pomenite. Aş dori mai degrabă ca, pornind de la experienţa personală, să povestesc câteva lucruri despre schimbările pe care cred eu că le-au antrenat politicile culturale ale ICR, mai cu seamă în zona literară, pe care o cunosc cel mai bine.
Întâmplarea face ca, după 2005, când Institutul a început să-şi tureze vizibil motoarele, nu la mult timp după instalarea lui Horia-Roman Patapievici ca director şi a echipei sale, să mă aflu adesea în străinătate în preajma unor editori, traducători sau manageri culturali şi să văd ceea ce se întâmplă în România şi prin ochii lor exersaţi. Experienţa lor este cât se poate de preţioasă, căci nu trebuie să uităm că miza principală a ICR este aceea de a promova cultura română în străinătate. Observându-i îndeaproape, stând de vorbă relaxat şi pricepându-le puţin câte puţin modul de a gândi, am realizat transformarea profundă pe care o propune, de fapt, ICR în materie de politică culturală.
O schimbare radicală pe care am înţeles-o a fost aceea a atitudinii faţă de sistemul cultural occidental. Simplificând uşor lucrurile, cred că este pentru prima dată în politica culturală din România când se renunţă la impunerea canonului estetic naţional străinilor, în manieră agresiv-naţionalistă sau persuasiv-clientelară, şi se intră pe o piaţă liberă a bunurilor culturale, respectând regulile j