Există spectacole pe care le porţi cu tine oriunde te-ai duce. Şi anumiţi actori pe care nu poţi să-i mai uiţi. Îi urmăreşti printr-o oglindă spartă, în bucăţi de „déjà-vù“ . Mi s-a făcut dor de o piesă. Se numeşte „Mă tot duc“. Nu am mai văzut-o de mult. Se joacă la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti.

Montarea „Mă tot duc", despre care Oana Pellea spunea de curând în cadrul unui interviu, în „Adevărul", că o joacă de 17 ani, nu e una obişnuită, nu are decoruri, nu are recuzită, nu are nimic în afară de o scenă goală. Îi are numai pe Oana alături de Mihai Gruia Sandu. Spectacolul, scris şi regizat de Marc Dore, cu texte şi aluzii din William Shakespeare, s-a jucat în franceză ani întregi, în Franţa, Belgia sau Elveţia. Cei doi actori l-au adaptat şi l-au adus acasă. Mi-aduc aminte de un schimb de replici. El (Mihai Gruia Sandu): „Plec". Ea (Oana Pellea): „Du-te dacă vrei". Se face că nu-l vede, se uită preocupată în altă parte, oriunde în altă parte decât în ea însăşi, dar îl urmăreşte cu coada ochiului. „Du-te! De ce nu pleci? Ce mai vrei tu de la mine? Du-te! Mă încăpăţânez să-ţi zic, du-te!". „Da. Hai, du-te!" O revăd pe Oana Pellea cu ochii minţii, îmbrăcată într-o rochiţă de vară, cu tenişi în picioare. E ca o fetiţă bosumflată. Pare că se joacă, dar nu se joacă. Ea ştie că trebuie să-l lase pe iubitul ei să plece. Nu mai poate să-l ţină lângă ea. Nu mai are resurse să lupte pentru el, pentru că totul, nu-i aşa?, are o limită. Ea e teribil de obosită, mult prea obosită. Şi el e obosit. Două ruine care nu se mai pot zidi una pe alta. Şi totuşi doare sfâşietor de tare. El vrea să plece şi totuşi parcă nu ar pleca. Amândoi se chinuiesc, se interoghează, îşi pun masca şi nasul de clovn. Poate aşa o să le fie mai uşor. Da. „Hai, du-te!". Şi ce dacă el o să plece? Viaţa ei va continua la fel. Îşi zice că, până la urmă, el nici nu a însemnat aşa de mult. S-a com