În domeniul divin, românii par să deţină reţeta literară perfectă.
În Grădina altuia, din numărul trecut, insistam asupra faptului că literatura străină oferă acces către un tip de experienţe pe care spiritul naţional şi cultura autohtonă pur şi simplu nu le cunosc sau nu au apetenţă pentru ele. Culturile naţionale au o „cheie“, iar a noastră, pentru a recurge la un loc comun, este „mioritică“. Transhumanţa dă fundalul şi mecanica dramatică în Mioriţa. Simplu mers în quadratura cercului, transhumanţa este acel du-te vino care doar jalonează un teritoriu cunoscut, ea este un travesti în mişcare al închiderii orizontului, un cabotaj la ţărmul limitei, nu este aventurarea picarescă, celiniană, în necunoscutul abisal, ruperea completă de ritm, prăbuşirea în viaţă ca într-un neştiut fără sfârşit.
Din această perspectivă, s-ar putea însă înţelege că literatura străină este necesară şi bună îndeosebi pentru emulii alterităţii, pentru adepţii turismului cultural şi ai globalizării spirituale, sufleteşti şi existenţiale, pentru robii sporturilor culturale extreme. Nimic mai fals. Uneori, dimpotrivă, literatura străină este un îndreptar al propriilor noastre reuşite. Literatura română, încă de la începuturile ei, de la Dosoftei şi până la Arghezi, Vasile Voiculescu şi Radu Gyr, trecând prin Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, pare să aibă un canal de comunicare mereu deschis către divin. Românul, pare-se, nu este doar frate cu codrul, ci şi văr primar cu Dumnezeu. Şi la ora actuală, poezia religioasă, creştin-ortodoxă, alimentează conştiinţa colectivă, de la spirite superioare la fiţe legionare. În domeniul divin, românii par să deţină reţeta literară perfectă. Parcurgând însă versificarea didactică, tihnită-n frica de Dumnezeu şi lipsită de temeri adânci a lui Dosoftei („Vrând să mănânci, omule, trupul stăpânului,/ Cu frică te apropie, să nu te arz, că focu
