Despre oamenii pe care îi cunoşti este cel mai dificil să vorbeşti. Te hotărăşti cu greu să-i aşezi în liniile aspre, inflexibile ale descrierilor, niciodată fidele. Sunt oameni pe care îi ştii, fără să încerci cu tot dinadinsul să îi cunoşti, pe care îi întâlneşti direct în miezul lor, dezvăluindu-se cu o tulburătoare simplitate, într-o clipă ca oricare alta. Clipa trece, omul a fost acolo, l-ai întâlnit şi, imediat apoi, lucrul pe care-l poţi descrie cel mai puţin este cine a fost la întâlnire. Vei putea spune despre acel om foarte puţine lucruri, nimicurile prin care încerci să ţi-l aduci aminte, să-l chemi din nou la întâlnire, în nisipurile mişcătoare ale memoriei.
Dacă poţi întâlni un om şi prin cărţile sale, atunci Irina Mavrodin este cea care m-a întâlnit pe mine întâi. În urmă cu 13 ani a scris un mic şi generos text de prezentare pe coperta primei mele cărticele de eseuri, publicate cât timp eram încă o liceeană. De atunci, este un fapt remarcabil că Irina Mavrodin a scris despre cărţile mele şi nu invers, întotdeauna suprinzându-mă când a făcut-o. Eu nu voi scrie acum despre cărţile Irinei Mavrodin, despre care s-a scris mult, nu destul, ci despre omul pe care l-am cunoscut şi despre care nu se va scrie niciodată îndeajuns. Ne-am întâlnit personal abia în 2001, cu prilejul apariţiei cărţii mele de poeme, într-un cadru universitar, la o masă lungă, unde toată lumea vorbea, iar eu şi Irina Mavrodin tăceam împreună. Ne vedeam pentru prima oară, aveam ocazia celui dintâi dialog şi, în mod normal, asta s-ar fi petrecut, un schimb de impresii, de idei, de gusturi. Numai că noi, deja ne cunoşteam, de multă vreme şi, câteodată, când eu ştiu cine eşti şi tu ştii cine sunt putem să tăcem, fiindcă atunci tăcerea nu izolează şi nu e agresivă, atunci tăcerea se face împreună. Evident, nu poţi tăcea împreună cu oricine. Primul lucru pe care l-am întâlnit în