Se întorc păsările călătoare, întruchipări ale sufletelor strămoşilor, se întorc la cuiburile lor purtând "primăvara pe aripi". Se spune că, atunci când ajung în sate, păsările călătoare strigă din înaltul cerului, vestind ţăranii să iasă la plug. În Calendarul Popular, zilele "care trec peste numărul de 12" se numesc Zile Împrumutate şi poartă nume de păsări: prima zi – a sturzului; a doua zi – a mierlei; a treia zi – a cocostârcului; a patra – a ciocârliei; a cincea – a cucului, a şasea – a rândunelelor, a şaptea – a "cucoarelor"… Am ales câteva dintre cele mai frumoase legende şi poveşti despre păsările călătoare, mesageri ai binelui, fericirii şi speranţei, simbol al renaşterii ciclice a naturii la români.
Legenda cucului
"Cucu a fost fiul unui împărat care domnea departe în apus. Şi mai avea un fecior împăratul acela. Pe lângă alte bogăţii, avea el şi mult, mult pământ. Când ajunse împăratul la bătrâneţe şi sta pe patul de moarte, îi sfătui el pe ficiori cum să împartă pământul. Dar neascultându-l, începură ei a se certa. Tatăl lor îi blăstămă, zicându-le: «Păsări să vă feceţi şi niciodată să nu vă întâlniţi, în vecii vecilor. Şi unul să rămâie aici, celălalt să meargă la răsărit. Apoi să vă strigaţi unul pe altul până la moarte şi oauole voastre să le clocească alte păsări şi blestemaţi să fiţi!»." (Lucian Costin – Legende, Timişoara 1927).
Povestea cocostârcului
"Zice că Dumnezeu a fost strâns toate dihăniile şi le-a pus în două lăzi şi le-a dat la un om şi la o femeie să le ducă şi să le arunce în apă, ca să fie oamenilor bine pe lume. D-apoi, dacă tot femeia… a fost de la început pricina că a greşit omul şi va fi cât va trăi! Ea a zis: – Omule, oare ce ne-a dat Dumnezeu să ducem în lăzile acestea? Poate-s bani, ian hai să căutăm! A deschis lada ei şi au ieşit jingăniile afară, da a lui a aruncat-o în apă. Şi Dumnezeu,
