Starea populatiei (cu atat mai mult bunastarea) depinde in buna masura de stabilitatea monedei. Razboiul cu inflatia va avea costuri scazute si riscuri mai mici daca va fi deschis si un al doilea front, in spatiul balantelor comerciale si de plati, al echilibrului bugetar si al restructurarii economice. Grea problema.
Si mai e un aspect esential: starea productiei de bunuri si servicii.
Fara indoiala, starea productiei e legata de starea consumului. Raport spinos, impovarat din '90 incoace de intarzierea reformelor. Mostenim insa si pacate din anii de dinainte de decembrie '89, cand pe piata interna era o cerere mare de bunuri de consum, dar populatia nu avea de unde sa le cumpere. Bunuri de consum se fabricau prioritar pentru export. La APACA, bunaoara, era fabricata imbracaminte pe care romanii si-ar fi dorit s-o poarte, dar n-o gaseau pe piata. Sau o gaseau doar cu eticheta: "Refuzat la export". Productia interna era orientata cu spatele la oameni, in timp ce investitiile in industria grea au determinat o crestere cu mult peste necesar a capacitatilor de productie, irosind bani, materii prime si forta de munca.
Dupa '90, romanii s-au repezit sa cumpere marfuri de import. Dar fara o productie interna eficienta, care sa asigure castiguri consistente, banii s-au terminat repede. Si cu contributia inflatiei, desigur. Am fost multa vreme prinsi intr-un cerc vicios: inflatia descuraja investitiile; miscarea inceata a procesului investitional, la randul sau, intretinea inflatia. Afacerile stagnau si din acest motiv surplusul de bani de pe piata incerca sa navaleasca in preturi. Iar BNR lupta din greu pentru a curata piata de banii inflationisti.
Totusi, veniturile nu puteau fi inghetate. Dar nici nu puteau sa creasca fara sa investim mai mult, sa apara noi locuri de munca ori sa fie restructurate cele vechi, sa creasca productivitatea si comp