Primăvară, în sfârşit. Caut să mă adun şi să mă pun pe roate. Prea lungă iarna, prea multe gândurile negre meteodependente. Dar nu spun o noutate, sunteţi, mulţi, în acelaşi loc.
Nu ştiu dacă e momentul potrivit, dar primul post pe blog mi-l inspiră o tragedie între peşti. În plimbările mele regulate prin Herăstrău m-am tot întrebat când vor umple, din nou, lacul. N-am acordat prea mare importanţă acestui aspect decât atunci când am văzut că gunoaiele de pe fundul gol al lacului se tot înmulţesc. Şi aici musai să atrag atenţia celor care nu văd coşurile de gunoi de pe alee, că parcul este, aşa cum toate anunţurile de care mulţi îşi feresc privirea, al nostru (oricât de comunistă ar părea afirmaţia) şi că e păcat să murdărim locul unde ne bucurăm şi respirăm aer curat.
În fine…Revenind la tragedia peştilor, azi am observat niste steluţe, multe la număr, lucind în restul de apă rămas pe mijloc. Câţiva pescăruşi culegeau steluţele de pe jos şi m-am întrebat ce-or fi alea. M-a lovit…Ştiu că, poate, multora prea puţin le pasă că nişte peşti mor degeaba, dar orice fiinţă are dreptul să fie, şi e păcat că au fost lăsaţi să moară aşa, cu toţii, în cor, într-o zi minunată de primăvară.
Din nou m-am întrebat de ce nu au dat drumul mai repede apei, sau de ce nu s-au gândit la o metodă să golească toată apa, prevenind asfel, “nenorocirea”. I-am întrebat despre asta pe nişte oameni buni, care se chinuiau să-şi susţină lecţiile de caiac cu copiii din club, pe restul de apă rămas, şi mi-au spus că lacul este cesionat din 1991 unui domn influent şi foarte bun afacerist. Nu-i spun numele, nu vreau să pornesc nişte treburi…
Probabil că se mai toarnă beton în stâlpii de susţinere a terasei pe care o văd de ceva vreme în construcţie şi, fără sacrificii, “zidul” nu stă în picioare, cum, de altfel, spun legendele.
