În urmă cu câţiva ani, o scriitoare franceză, Chloé Delaume, a scris o carte: Locuiesc în televizor. A făcut un experiment, s-a uitat la televizor timp de doi ani şi apoi a povestit experienţa prin care a trecut. Totul s-a transformat: trupul, creierul, limbajul, ce vorbea cu ea, ce vorbea cu ceilalţi. A simţit că era de fapt în televizor, că tot ce se întâmplă acolo e viaţa ei. Ce tip de produs ajunge omul care creşte la televizor?

Asta e o problemă extraordinară, pentru că eu multă vreme am crezut că timpul petrecut la televizor, deci statul în faţa televizorului ţine şi de faptul că nu există o cultură a timpului liber, în sensul unei varietăţi de activităţi. A sta la televizor este uşor şi comod. Nu te costă bani, nu trebuie să te deplasezi, să pleci în excursii sau să practici sportul. Şi am zis că oamenii săraci se uită la televizor. Ei, nu e chiar aşa, pentru că, având în vedere că tehnologia comunicării s-a dezvoltat în halul ăsta, televizorul a ajuns să aibă funcţii pe care nici nu le-am crezut. De exemplu, este funcţia de mediatizare: după ce apari la televizor ai notorietate. Notorietatea e mai importantă decât competenţa, în orice domeniu, şi aşa îţi găseşti popularitate. Copilul care este cel mai popular în clasă, la şcoală nu este neapărat cel mai deştept, cel mai bun. Această democratizare pe care a adus-o televiziunea nu poate fi negată. Oricine poate avea acces la imagine şi imaginea este partea cea mai importantă a reuşitei sociale. Pe de altă parte, ce spune experimentul aceasta seamănă, psihologic, cu experimente în care oamenii au fost izolaţi – inversul –, izolaţi, complet, pe modelul închisorii de pe vremuri, când era pur şi simplu un deces social, chiar familia spunea că eşti mort sau plecat.

Aşa-numita recluziune, mi-aduc aminte de personajul Papillon, a stat ani de zile într-o încăpere întunecată, fără să schimbe o vorbă cu nimen