Catapultat cu anvergură mediatică, romanul lui Michel Houellebecq, La carte et le territoire / Harta şi teritoriul (Flammarion) obţine Premiul Goncourt 2010. Eveniment marcant al acestei toamne literare pariziene, cartea reia marile teme favorite ale universului houellebecquian, ca cea a destinului artistului, a reuşitei, religiei şi hazardului, a efectelor destructoare ale modernismului şi perisabilităţii lumii. Houellebecq rămîne în mod imperturbabil un autor atipic, ab-sent parcă din lumea reală, făcînd o meserie de om singuratic, cum declară el însuşi, plin de îndoieli şi emanînd o timidate deconcertantă, sub care se ascunde o sensibilitate, fără îndoială unică în felul ei, à fleur de peau, cum o numeşte, printr-o imagine sugestivă, limba franceză. Imaginea care traversează romanul este cea în care „lumea este orice în afară de un subiect de emoţie artistică, lumea se prezintă absolut ca un dispozitiv raţional, golit de magie ca şi de un interes anume“. Formula este cu atît mai surprinzătoare cu cît vine de la Jed Martin, fotograf şi pictor de mare succes şi care, în tinereţe, mărturiseşte a-şi fi consacrat întreaga viaţă „artei, producerii de reprezentări ale lumii“. A fi artist înseamnă pentru el a fi „supus mesajelor misterioase, imprevizibile, pe care trebuie, din lipsă de altceva mai bun şi în absenţa oricărei credinţe religioase, să le calificăm drept intuiţii“. Pentru scriitorul Houellebecq însă, arta scriiturii este tocmai contrariul acestui mecanism misterios, deşi golit de religiozitate, şi pe care el îl numeşte „apariţia unui autentic nod de necesitate“, autorul limitîndu-se a fi prezent şi a aştepta „într-o inacţiune angoasantă ca procesul să demareze de la sine“. Pentru autor, spectacolul lumii, condamnat la banalitate şi plictis, nu mai justifică efortul de reprezentare a „lumii ca naraţiune“, ci numai pe acea a „lumii ca juxtapunere“, ca în c