Expresia "jurnalist în bocanci" este evident doar o figură de stil pentru a capta atenţia cititorului, deoarece nici eu şi nici colegii mei din presa militară în vremurile postdecembriste nu ne-am făcut meseria în bocanci şi "încheiaţi la copcă", aşa cum era o vorbă pe vremea lui Ceauşescu.

Dimpotrivă, aş spune că dintre toţi militarii, (exceptându-i desigur pe cei din serviciile de informaţii şi contrainformaţii ale armatei) jurnaliştii au fost singurii acceptaţi şi încurajaţi a purta "la servici" haine civile, fie şi numai pentru faptul că nu dă bine să te aşezi în genunchi în uniformă pentru a face o poză sau a filma un cadru. Pe fond însă, de-a lungul celor şase ani cât am lucrat ca redactor în redacţiile de televiziune Pro Patria (patru ani), a săptămânalului Observatorul militar (un an) şi la Studioul Cinematografic al Armatei (tot un an), eu cel puţin i-am avut ca reper profesional pe colegii din presa civilă acreditaţi la MApN, alături de care mă aflam la mai toate evenimentele militare. Cu toate acestea, am fost permanent conştient de paradoxul unei situaţii fără ieşire: dacă ziceam ceva de bine despre armată (şi cam numai asta făceam) chiar îndreptăţit, publicul putea percepe materialul respectiv drept propagandă, el fiind redactat de jurnalişti militari supuşi ordinelor şi ierarhiei; dacă ziceam ceva de rău (uneori se mai întâmpla şi câte o critică, mai timidă, ce-i drept), atunci iarăşi lucrurile puteau fi interpretate a fi mult mai grave în realitate, deoarece se presupunea că nu puteam spune adevărul în întregime (ceea ce iarăşi era, de obicei, adevărat). Una peste alta cred că noi, jurnaliştii militari, eram la fel supuşi presiunii vremurilor şi şefilor, cu toate orgoliile şi toanele lor, la fel cum erau şi cei civili, care trebuiau să se supună intereselor şi jocurilor (poate mai puţin vizibile) ale patronilor şi tiraniei ratingului şi a tir