Lansarea unei carti te pune intr-o situatie re- si inconfortanta. Pe de o parte, creste nivelul orgoliului personal, c-ai mai facut o gaurica in cerul literaturii, pe de alta, te bintuie nelinistea impactului cu publicul-cititor si, mai ales, cu criticii. Cum am scris Dubla cetatenie? Ideea mi-a venit in 1990... prin posta, din Polonia. In entuziasmul si nebunia post-revolutionara, o revista din Lublin, Kamena, cu care Cronica era infratita, mi-a solicitat sa le (de)scriu povestea Revolutiei romane, care, in prima ei faza, entuziasmase pe toata lumea. Evident ca, prins de provocarile tranzitiei spre democratie, care se si ma consumau rapid, scriam tot ce-mi trecea prin cap si prin suflet, in Cronica si in alte publicatii, aminind sine die solicitarea polonezilor. Romania, in acei ani, era receptata confuz, si inca se mai confunda Bucurestiul cu Budapesta sau cu Sofia. Si asa, mi-a trecut prin cap sa fac o relatare, nu doar pentru polonezi, ci pentru oricine, de oriunde, sa scriu, asadar, in cheie afectiv-ironica, un compendiu de istorie a Romaniei, de la inceputuri pina-n zilele noastre, punctind citeva momente semnificative. Modalitatea aleasa a fost cea a scrisorilor, practicata de bunii nostri inaintasi. Dar nu gasite intr-un pod sau in lacrele vreunei manastiri, ci scrise in timp real si trimise unui prieten de departe. Un prieten caruia expeditorul ii oferea mura-n gura imaginea unor locuri si a unor oameni... ex/centrici. Exact cind publicam prima epistola, din Polonia ne-a parvenit recenzia unei carti - cred ca si un fragment din ea, publicat in Cronica - in care un scriitor polonez rescria, in cheie ironica, istoria tarii sale. Cartea, cica, avea un succes nebun. Asadar, ideea plutea in aer. Am scris, vreme de-un an, vreo 4-5 astfel de scrisori, care au aparut in Cronica. Gindul meu a fost sa privesc mai ales istoria recenta prin ochii unui informator, un tip