Succesele Barcelonei in fata marilor rivali din Madrid au explicatii nu numai in teren, ci si in plan managerial. Orice s-ar spune, chiar daca jocul s-a schimbat esential dupa ce Pepe a fost eliminat (just) si antrenorul Realului, José Mourinho, a fost trimis in tribune, victoria Barcelonei la Madrid, in semifinala Ligii Campionilor, este in perfecta concordanta cu realitatea de pe teren. Indiferent de simpatiile pe care le avem pentru o echipa ori alta, la ora actuala, FC Barcelona este cea mai buna echipa de fotbal din lume. O echipa creata in timp, cu majoritatea jucatorilor parca de cind lumea pe "Nou Camp" si nu o colectie de vedete, sub bagheta unui antrenor-vedeta, cum a parut Realul. Xavi, Iniesta, Puyol, Piqué si chiar argentinianul Leo Messi, bomboana de pe tortul catalan, sint barcelonezi din frageda pruncie, au crescut impreuna, cunoscindu-si reciproc si ritmul respiratiei. Cu exceptia lui Messi, ei joaca impreuna si la nationala, ceea ce explica si succesele din ultimii ani ale Spaniei la Europene si Mondiale. Jocul de pase "tiki-taka", inventat nu la Barcelona, ci la nationala de Luis Aragones, nu ar fi posibil fara jucatori care se simt in teren ca gemenii siamezi, iar ceea ce a realizat Barcelona depinde prea putin de un antrenor sau altul, dintre cei care s-au perindat. Insusi tehnicianul, Pep Guardiola, este format si lansat in cadrul clubului de pe "Nou Camp", iar implanturile, inevitabile in sistemul fotbalului pe bani multi (David Villa, de exemplu), se adapteaza usor unui joc adus pina la limita perfectiunii. Barcelona contrazice flagrant tot ceea ce s-a incetatenit in fotbalul ultimilor decenii: aceea ca succesul se bazeaza in primul rind pe batalia tactica intre antrenori sau, cu alte cuvinte, ca fotbalul este in primul rind o partida de sah si apoi o confruntare intre valori individuale. Daca ar fi fost asa, José Mourinho (unul dintre cei mai