În romanul Adio Europa!, I. D. Sârbu rîde amar de prostovani. Sarcasmul epic nu se cheltuie doar pe seama comunismului dinastic autohton. America e şi ea prezentă cu popii ei presbiterieni, alăturându-se cazaicioului şi samovarului. Acelaşi pe care Samuel Tespis, evreul din Tarnopol, îl admiră în iarmarocul cu marfă rusească în Timişoara anului 1856 (cf. fişa 3626). Aşa cum am mai spus, alăturarea acestuia e prilejuită de revoluţia, de data asta morală şi, desigur, mondială. În poemul lui Voronca dedicat ceaiului care fierbe în samovar tot revoluţia era prezentă. Şi tot mondială şi (tot) morală: „Mujicul rus face legătura între cer şi pămînt, între Asia şi Europa“. (Adio Europa!, 178). Veşnic, universal, mujicul Asiei şi al Europei, al cerului şi al pămîntului poate fi acela pe care-l întîlneşte Tonegaru pe cînd citeşte „ziarul la ora (...) tardivă de seară pluvială“. În gerul siberian reveria poetului îşi abandonează: „gîndurile subversive să conspire în / samovar“. (Steaua Venerii, 6).

Nu departe, în drum spre catacombele Kievului, drumurile principale sînt proaste, cele vicinale îngrozitoare, brişca se zgîlţîie dintr-o groapă într-un ogaş şi de acolo într-un făgădău pînă ce răsare dinainte o izbă a unor evrei săraci în a căror bucătărie fierbe apa într-un samovar deşelat. (Louis Leger, Etudes slaves, 1875).

Samovarul devenit locomotivă cu abur după ce a studiat „cu sîrg marxism-leninismul“ (Goma, Sabina, 158) este diferit de cel care boloboroseşte pe masa lui Akaki Akakievici, nu departe de peretele vecin pe care atîrnă paltoanele cu gulere de velur şi de blană. Acelaşi, sau altul, dintr-o povestire a scriitorului rus M. Boretzky care scrie despre un fotoliu agreabil, o masă la fel, o bombonieră plină, şi samovarul nichelat în strălucirea căruia eroul nuvelei îşi vede chipul mărit. Povestirea se numeşte Sub eşafod şi poate fi citită î