România n-ar trebui să cunoască criza. N-are supraproducţie, mâna de lucru e ieftină, iar bogăţiile ei zac în paragină.
Din noianul de vorbe care au năpădit mass-media şi forumurile, am reţinut câteva, care mi se par cele mai adevărate şi mai triste. Moartea consumului, în România, înseamnă automat moartea producţiei şi revenirea în forţă a sărăciei. Compartimentele economiei se prăbuşesc după principiul dominoului. Cine susţine că am ieşit din recesiune e ori idiot, ori propagandist, ori are un profit gras din aberaţii. Alte calcule şi consideraţii ar trebui ignorate, iar teoriile savante şi directivele FMI merită afişate, ca bancuri triste, la gazeta de perete a cantinei săracilor. Povestea cu sacrificiul vremelnic a fost o poveste, iar şmecheria guvernamentală cu atragerea economiei subterane în zona albă şi impozitabilă e sancţionabilă fără milă. România merge în jos. Asta e evident pentru cetăţeanul obişnuit, dar e o victorie strategică pentru roiurile de profitori ai crizei.
Numărul salariaţilor a scăzut cu aproape 200.000 faţă de iunie 2010. Avem (adică nu mai avem) tot atâtea persoane în minus la plata impozitelor şi la contribuţia la bugetul de stat. Aproape jumătate dintre contribuabili au un venit brut mai mic de 1.000 de lei pe lună. Dacă socotim că, pentru a duce o viaţă decentă, salariul mediu (tot brut) se situează în jurul sumei de 2.000 de lei, statistica ne spune că trei sferturi din cetăţenii activi şi remuneraţi legal trăiesc la sau sub pragul de sărăcie. E o statistică cruntă, care face să pălească orice minciună venită de sus, pe orice canal sau gură de canal. Aceşti 3,5 milioane de angajaţi susţin direct sau indirect încă trei persoane, cel puţin. Dacă aveţi şi bună-credinţă, nu numai ideologie de partid în cap şi-n inimă, luaţi un creion, o hârtie, amintiţi-vă aritmetica din şcoala generală şi socotiţi cam care sunt cheltuieli
