Pentru cei care urmăresc acest blog, fiecare cu individualitatea şi convingerile lui, dar care îmi sunt foarte simpatici, doresc, înainte de a continua, să reiau o mărturisire: deşi nu sunt istoric, urmăresc cu interes mişcarea dacologică.
Am respect pentru persoanele ardente, deşi natura mea este mai carteziană. Mai mult, în domeniul limbii avem nevoie de probe lingvistice: texte, inscripţii. Până vor apărea, dacă vor apărea, limba română nu este totuna cu daca, sau cu „limba ausonică”, sau cu geta = gota, traca, ilira etc., ci este o limbă romanică, cu o puternică influenţă slavă, atestată parţial în secolul al XII-lea şi complet al XVI-lea. Restul e patimă şi fum!
O simpatică interlocutoare îmi sugera ca discuţia să se mute la Academie, pe media, pentru că este un subiect care ne priveşte pe toţi. Mă tem însă că acest lucru nu este posibil, dintr-un cras dezinetres instituţional faţă de cultură, aşa că va trebui să ne exprimăm aici. Cu tot respectul pentru fiecare poziţie, bineînţeles. ***
Limba pe care o vorbim din pruncie şi până în ceasul marii treceri este o limbă izvodită din graiuri daco-moesice, peste care latina şi-a pus imperiala ei pecete şi peste care greaca, slava şi atâtea alte limbi şi-au aşternut influenţele, pentru ca să se ajungă la sonoritatea inconfundabilă de astăzi. Dar mersul limbii, ca şi al neamului românesc, nu se va opri atâta vreme cât ne va ţine pământul.
Străbuna limbii române sau protoromâna pare să se fi ivit pe malul drept al Dunării, cam pe locul Serbiei istorice, căci altminteri nu ne-am putea explica înrudirile cu albaneza, caracterul bulgăresc al influenţei slavei asupra graiului romanic, şi nici absenţa elementelor germanice. Fireşte, nu este o teorie „pacifică” şi, cum se poate uşor remarca, frontierele limbii noastre sunt şi astăzi revărsate peste spaţiul geopolitic al României.
Marelui lingvist