Eram la Bucuresti, am vazut ororile cu ochii mei, am scris apoi in “The New Republic” un articol intitulat, ecou al unei carti de Orwell, “Omagiu Golaniei”. Plecam peste doua zile, m-a cautat unul din apropiatii lui Iliescu, mi-a spus ca ar fi bine sa-l vad, sa ascult si punctul sau de vedere. Am refuzat. M-am intalnit la sediul FSN (Dorel Sandor a aranjat acea discutie) cu consilierii lui Iliescu: imi amintesc de Vladimir Pasti, Vasile Secares, Ion Mircea Pascu, Mihai Bujor Sion (cred), precum si unii pe care nu-i stiam. Le-am spus ca nu exista justificare pentru ceea ce s-a petrecut in Bucuresti, ca este o cadere in barbarie, o actiune de o violenta fara precedent in lumea post-comunista, ca abia renascuta democratie romaneasca a fost ingropata de fasciile mineresti conduse de securisti si controlate de Iliescu, Roman, Chitac, N. S. Dumitru si Magureanu.
Unul dintre consilieri, sociolog cunoscut, a zambit sardonic si mi-a spus ca democratia este un concept polisemic, ambiguu. I-am raspuns ca statul de drept nu este catusi de putin ceva ambiguu. Intr-un stat de drept cetatenii nu sunt asaltati, batuti, maltratati pe strada de forte extra-legale si de fapt ilegale, aplaudate si recompensate de seful statului. Ion Iliescu, Petre Roman si ceilalti “corifei” fesenisti raman vinovati de comiterea unui atentat organizat la adresa statului de drept soldat cu numeroase victime omenesti. Personaje de un cinism netarmurit, ei raman vinovati pentru asasinarea sperantei si siluirea libertatii abia recastigate.
Scriu aceste randuri si imi amintesc de ziua de 13 iunie. Eram in curte la GDS, pe Calea Victoriei 120. Stiam ca la Arhitectura intrasera minerii. A aparut un tanar student, fusese lovit cu o ranga in crestet, sangera. Cred ca Gabriel Andreescu si Dan Petre, prezenti acolo, nu au uitat episodul. Eu unul il voi tine minte cat voi trai. Cum sunt convins ca il
