Unii vor un sprijin la bătrâneţe, alţii vor ca numele să le fie dus mai departe sau, pur şi simplu, doresc să ofere afecţiune. Sursa: Hepta
O privire lungă, lumină în ochi şi un zâmbet cald pe faţă. Aceasta este reacţia femeilor tinere, cu sau fără familie, atunci când se află lângă un loc de joacă animat sau trec pe lângă un bebeluş simpatic în cărucior.
Programaţi genetic şi social spre procreare, împinşi de evoluţia fizică, socială şi emoţională, dornici să sudăm o relaţie sau să o facem să evolueze, fiecare, aproape fără excepţie, ajunge la momentul în care spune, cu maximă convingere: „Vreau un copil!”. De regulă asta se întâmplă atunci când simţi că ai atins o oarecare maturitate, că ezitările au devenit certitudini, atunci când simţi că poţi să deosebeşti binele de rău şi te simţi stăpân pe propria viaţă.
Dacă viaţa e frumoasă în doi, cum o fi în trei?
Iulia are 29 de ani, soţul ei 32. S-au căsătorit acum trei ani, iar anul acesta au decis că vor să îşi lărgească familia. „Avem o relaţie solidă şi servicii stabile, aşa că am putea să ne vedem în continuare de viaţa noastră, de vacanţe şi weekenduri, de tabieturile şi răsfăţurile noastre. Dar de ce să rămânem la stadiul acesta când putem evolua? Facem un copil, îi oferim tot ce avem mai bun şi ne schimbăm priorităţile spre binele lui, de dragul lui, chiar dacă asta înseamnă să ne pierdem libertatea. Este ca un schimb de daruri între trei fiinţe”, cântăreşte lucrurile Iulia.
Cuvintele-cheie: a simţi nevoia
Naşterea de copii este un mesaj transmis genetic. Instinctele materne se fac simţite fie că vrem, fie că nu, iar nevoia de a ocroti şi a iubi este adânc înrădăcinată în noi. De aceea, uneori îţi doreşti copii fără vreun argument raţional.
Psihologul Eleonora Şimon spune că dorinţa de a face un copil ţine de atingerea un
