Emil Boc nu a fost niciodata carisma pe doua picioare. Niciodata nu a putut depasi imaginea de activist disciplinat si lemnos, de angvergura medie, propulsat mai degraba de obedienta de care a dat dovada decat de alte calitati remarcabile. Dar parca niciodata nu a fost atat de lamentabil ca de la inceputul protestelor.
In primele zile a disparut, lasand strania impresie ca tara a ramas cumva neguvernata. Apoi a reaparut cu un discurs uzat despre macrostabilitate si dialog social. Dar dincolo de vorbele premierului, pe care oricum nu le prea mai asculta nimeni, mesajele mai importate erau altele: teama si cramponare de functie. Parca niciodata Puterea nu a parut mai vulnerabila, mai nesigura si incoltita, dar si mai decisa sa nu renunte. Premierul invoca dialogul social, stabileste consultari cu Opozitia, sindicatele, societatea civila, dar pleaca de pe pozitii inflexibile si respingand ab initio cea mai logica si presanta revendicara comuna: demisia.
Nu demisia pe care i-o cer protestatarii, adica sub 1% populatie, ci aceea logica pentru un guvern ajuns la 9% popularitate chiar si in cele mai prietenoase sondaje de opinie. Aceea pe care o invoca pana si jurnalistii onesti, care nu si-au facut din demonizarea actualei puteri o obsesie. Demisia de onoare a unui guvern care si-a epuizat complet resursele de credibilitate si care se bazeaza pe o majoritate dintr-un Parlament ajuns si el la 4% cota de incredere.
Culmea este ca, in aceste conditii, guvernul Boc si PDL ar trebui sa fie primii care sa se gandeasca la aceasta demisie, ca o masura vitala de supravietuire poltica. PDL are un scor prost in sondaje, iar Traian Basescu nu mai este o locomotiva. Dimpotriva as zice, dupa scandalul Arafat. Ramanerea la putere nu ii foloseste la nimic din punct de vedere electoral si s-ar putea trezi intr-un an cu procentele injumatatite.
@N_P