Am recitit zilele acestea Condiţia umană, roman-cult pentru mulţi din generaţia părinţilor mei. L-am recitit în vechea ediţie din BPT, în traducerea lui Ion Mihăileanu, la care vestitul început: „Tchen tenterait-il de lever la moustiquaire? Frapperait-il au travers?“ sună aşa: „Va încerca oare Cen să dea la o parte perdeaua de muselină? Sau o va sfîşia, lovind prin ea de-a curmezişul?“. Memorabil personaj, Tchen, teroristul intelectual, intelectualul setos de acţiune şi care nu vede altă rezolvare (nici împlinire personală) în afara crimei şi a sacrificiului pentru cauză şi idee, care idee e comunistă şi nicidecum religioasă. Pe mulţi membri ai Brigăzilor Roşii îi va fi inspirat el cu folos... Şi nu e singurul personaj formidabil din romanul acesta deconcertant pentru cititorul de azi, cu mintea căruia am încercat să recitesc şi eu cartea. Dar nu stilul deconcertează în anul de graţie 2013, ci alăturarea unor cuvinte precum „demnitate“ şi „comunism“. În anul 1933 era încă posibilă alăturarea. Kio, alt personaj-cheie, vorbeşte de - spre comunism ca despre unica modalitate de a reda demnitatea muncitorilor (chinezi, în speţă). Şi pentru ideea asta, a lui şi a altora, mulţi, organizează, (se) luptă, se sacrifică, se sinucide.
Mai mult, ideea e prinsă şi înţeleasă chiar de adversari ideologici sau de indivizi dezinteresaţi de acţiunea socială – cel care o expune limpede e Clappique, un aventurier francez nonconformist, dar fără complicaţii ideologice. Ce înţelege cititorul de azi, care ştie ce orori a generat comunismul, cum a dezumanizat comunismul şi cum a călcat în picioare demnitatea umană, din romanul acesta? Mai nimic, aş spune. Condiţia umană a devenit, cel puţin pentru cititorii dintr-o ţară ex-comunistă, un roman prea contextual, aproape cu cheie. Sigur, se poate încerca o lectură care să eludeze partea ideologică, rămîn meditaţiile lui Gisors,
