Mai sînt cîteva ore pînă cînd trebuie să-mi trimit prin mail textul pentru rubrică şi se bat subiectele în mintea mea mai ceva decît grecii şi turcii în războiul pentru Asia Mică. Mai întîi, romanele comentate succint acum două săptămîni. Apoi, tocmai am terminat de citit volumul lui Dorin Tudoran cuprinzînd o parte din amplul său dosar de Securitate, iar subiectul e tentant. Şi cum nu e destul, îi mai am în minte şi pe cîţiva dintre „poeţii mei“, care-şi aşteaptă răbdători rîndul. Pe de altă parte, nu mă pot obişnui uşor cu situaţia că nu mai sînt în Creta, ci de aproape o săptămînă aici, în ţara tuturor posibilităţilor, chiar dacă nu şi pe pămîntul făgăduinţei. Nu mai cred în făgăduinţele de aici şi voi reveni puţin, pe calea memoriei, în Creta cea plină de făgăduinţe. Ce urmează e o mică întîmplare cretană reală. Cîndva, dacă îmi voi învinge inerţia, se va împleti cu ficţiunea, se va îmbogăţi în detalii şi va deveni o povestire. Deocamdată, iat-o, într-o relatare aproape reportericească. Eram cu puţin înainte de jumătatea sejurului cretan, într-o după-amiază, pe la cinci, cu lucrurile lăsate pe insuliţa mea de piatră, despărţită de piatra uriaşei insule de vreun metru şi jumătate de apă, şi făceam scufundări, uitîndu-mă la cîrdurile de peştişori de toate culorile, cu regretul reiterat al dispariţiei aparatului pentru pozat subacvatic în mîinile unui hoţ din Praga. Deodată, pe cînd îmi scoteam capul din apă, ca să respir ca lumea, am rămas blocat cu privirea înspre o arătare umană atît de spectaculoasă, atît de sugestivă, că abia mi-a oprit strigătul ce-ncepuse să se formeze în fundul gîtului – Poseidon! –, atît mi se părea că seamănă cu anticul zeu al apelor, mă rog, cu imaginea mea mentală despre acela. La vreo douăzeci de metri de mine, pe malul stîncos, un bărbat la vreo şaizeci de ani, minunat conservat, tocmai se pregătea să coboare spre mare. De înălţ