Scutul american nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci raspunde amenintarilor care vin din partea unor actori care nu sunt „impresionaţi” sau „impresionabili” de riscul răspunsului SUA.

Războaiele secolului XXI au alterat profund logica descurajării nucleare bazată pe un război presupus raţional între actori având forţe şi capacităţi similare. Confruntările actuale au adesea o anumită doză de iraţionalitate, sunt multi-polare şi se desfăşoară între actori asimetrici. Proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor purtători nu face decât să mute o cursă a înarmărilor şi tehnologiei, care în timpul Războiului Rece era predictibilă şi simetrică, într-o lume a postmodernismului nuclear, a incertitudinii, anarhiei şi iraţionalului, în care proliferatorul poate fi oricine – un stat considerat inamic, un grup de terorişti, o miliţie paramilitară dintr-o zonă ieşită de sub controlul statului, o reţea de trafic ilegal.

În acest context, abordarea preşedintelui Obama combină două logici diferite: descurajarea prin reprisal - reprimarea adversarului prin folosirea arsenalului nuclear propriu -, cu descurajarea prin denial – negare, adică exact ceea ce va realiza Ballistic Missile Defense (BMD), putând intercepta orice rachetă cu încărcătură neconvenţională lansată de un adversar.

Este greşit să presupunem că BMD reprezintă un sistem de descurajare în sens clasic. Acesta intervine atunci când disuadarea eşuează, când o rachetă purtătoare de încărcătură WMD a fost lansată împotriva spaţiului NATO. Pe de altă parte, simplul fapt de a şti că o rachetă poate fi interceptată de sistemul BMD al SUA şi, în viitor, de cel al NATO, poate descuraja un asemenea atac. Oarecum paradoxal, tocmai din această distincţie conceptuală şi practică provin însă, poate, şi o serie de percepţii şi abordări „confruntaţionale” legate de acest sistem, în dezbaterile dintre SU