„Dacă mă uit în sus, aş putea să spun oricând că aici suntem în Scoţia sau Irlanda“, îmi spune englezul cu care călătoresc pe drumul dintre Cluj şi Baia Mare. Când îţi iei ochii însă de la dealuri, copaci şi casele cochete, comparaţia nu mai e actualitate. Drumul îngust, cu şiruri de maşini venind din sens opus, îi face pe occidentalii care ne vizitează să se simtă într-o permanentă nesiguranţă, să se teamă pentru viaţa lor.
Şi nu e vorba doar de faptul că englezul e învăţat să circule pe banda stângă, iar noi pe cea din dreapta. Acesta e doar motiv de glume care destind atmosfera, pentru un timp foarte scurt, nicidecum o justificare a infrastructurii noastre proaste. Ceva mai târziu, pe Valea Oltului, nesiguranţa lui se transformă în ruletă rusească. Încordarea îl oboseşte, orice manevră e considerată un risc, maşina e bruscată, gropile sunt capcane nedorite, stâncile din dreapta şi râpa din stânga fac imposibilă vizualizarea unei ieşiri în siguranţă printr-o manevră de urgenţă. Finalul călătoriei îi dă prilejul să răsufle uşurat. Un oftat lung ca după coborârea dintr-un Montagne russe pentru care nu a plătit bilet. Parcul de Distracţii Periculoase România face ca destinaţia la care ajungi viu să ţi se pară un colţ de rai şi, dacă eşti credincios, să-ţi faci eventual o cruce în semn de mulţumire că ai scăpat teafăr.
Cu mici excepţii, cele trei-patru bucăţi de autostradă care se termină fără avertisment, drumurile româneşti fac toate din toate călătoriile un joc periculos. Aproape că nici nu mai contează ce găseşti la destinaţie: munţi sau mare, mănăstiri sau pensiuni minunate, păduri seculare sau orăşele îngrijite. Călătoria până la ele este, de cele mai multe ori, groaznică. Cine scapă cu viaţă este premiat. Dar câţi străini, dintre cei pe care-i aşteptăm să ne viziteze, îşi asumă un risc aşa de mare? Cine îşi permite, în afară de noi – care suntem oblig
