Studioul "Sahia", înfiinţat în anii ’50, avea, iniţial, drept scop principal producerea Jurnalului de actualităţi: cea mai importantă sursă de memorie vizuală a evenimentelor epocii, într-o perioadă în care, în România, televiziunea nu avea încă mare lucru de spus. Jurnalul se difuza în completarea filmelor artistice la cinematograf, aşa cum s-a întîmplat, în toată epoca ceauşistă, şi cu celelalte documentare. Sigur, că, în vremea respectivă, scopul informativ coincidea, în mare măsură, cu cel de propagandă: evenimentele epocii erau politizate. "Odată ce Dej sau Ceauşescu se vedea în fiecare săptămînă, de ce să nu-i mai lăsăm (pe angajaţii de la "Sahia" - n.r.) să facă şi altceva..", sintetizează Doru Segal, unul dintre cei mai vechi, dar şi mai talentaţi operatori ai studioului, raţiunea acestuia de funcţionare. "Odată ce secţia de protocol funcţiona, şi marile filme politice mergeau înainte, reflectînd congresele şi manifestările de 23 august, restul puteam Ťzburda» oarecum în voie. Am avut noroc de un director, Aristid Moldovan, şi de un secretar de partid, Virgil Calotescu, care gîndeau aşa: ei făceau politica şi noi puteam avea o viaţă mai bună", continuă dl Segal. "A avea o viaţă mai bună" nu însemna, nicidecum, să nu te supui cenzurii, ci să fii liber să evadezi în alte genuri de documentare decît cele politice: "Mulţi regizori buni, care visau să facă filme sociale, s-au refugiat în cele de artă sau de istorie. Noi am făcut filme despre copii". "Noi" o include şi pe soţia sa, Paula Segal, regizoare, tot la "Sahia", alături de care dl Segal a format una din echipele celebre ale studioului. Nici filmele despre copii nu te scuteau de cenzură: de pildă, în primul film al lui Doru Segal, Marile emoţii mici, despre o grădiniţă, cenzura i-a reproşat că unei fetiţe de 4 ani i se văd chiloţii.

Acest tip de necazuri se înscriu însă în categoria celor mino