Lumea literară serbează 130 ani de la naşterea „celui mai paradoxal scriitor român“, aşa cum îl numea George Pruteanu. A fost judecător în Dobrogea, dar războiul l-a îndemnat la scris. Tudor Arghezi i-a găsit pseudonimul Urmuz, iar la nici doi ani de la debut, talentatul scriitor se sinucide trăgându-şi un glonţ de revolver în inimă.
Pe numele său Dimitrie Dim Ionescu-Buzău, viitorul scriitor s-a născut la Curtea de Argeş, la 17 martie 1883.
Tatăl său, medic, era o figură autoritară care şi-a pus amprenta asupra personalităţii fiului. Dimitrie era „tăcut, dar cu explozii de voioşie când era printre ai săi. În societate părea stăpânit de grele inhibiţii, era supus, nu încerca nicio revoltă, nici măcar verbală“, îl descriu cronicarii vremii.
Tatăl îl doreşte medic, dar disecţiile se dovedesc visceral insuportabile pentru fiu, astfel că e nevoit să renunţe. Urmează Dreptul şi primeşte un post de judecător în Argeş, apoi peregrinează prin magistraturi din Dobrogea (la Casimcea - Tulcea) şi Dâmboviţa.
„Împărţirea dreptăţii nu îl atrage deloc, tânjeşte după viaţa artistică a Bucureştilor, după muzee, librării şi biblioteci, dar în special după concertele de la Ateneu. Când se iveşte ocazia unui post de grefier la Înalta Curte de Casaţie acceptă cu entuziasm, deşi completarea dosarelor nu putea fi decât anostă şi istovitoare.
Izbucneşte Marele Război, iar grefierul Dimitrescu-Buzău, mobilizat, cunoaşte toate mizeriile şi grozăviile lui. La întoarcerea de pe front se închide şi mai mult în sine şi descoperă acolo nestematul imaginaţiei literare. Începe să scrie, încet dar cu fervoare texte întru totul revoluţionare. Şi nu doar pentru literatura românească.
În 1922, după îndelungi rugăminţi, aşează pe biroul lui Tudor Arghezi, redactor la „Cugetul românesc“, câteva creaţii. „Vreau să-mi rezerv plăcerea de a te fi publicat eu întâi“, îi scri