Se pune de ani buni problema corelării ofertei educaţionale universitare cu cerinţele pieţei muncii. Sistemul nostru de educaţie a fost criticat de nenumărate ori pentru nerealismul şi irelevanţa studiilor universitare parcurse de către absolvenţii săi faţă de nevoile angajatorilor privaţi. Majoritatea acestora se plîng că nu prea au ce face cu absolvenţii ieşiţi proaspăt de pe băncile universităţilor şi că sînt nevoiţi să investească imediat sume importante în formarea lor profesională. Statul nostru nu a fost niciodată în stare să vină cu nişte prospecţiuni şi să anticipeze nevoile pieţei muncii şi, în consecinţă, să aloce locuri la universităţile "de stat" pe care le controlează mai mult sau mai puţin, în virtutea autonomiei universitare.

Astfel de anticipări nu au fost pînă acum nici la îndemîna facultăţilor, din lipsă de interes şi de know how. Ceilalţi actori care influenţează oferta educaţională sînt reprezentanţii "cererii", adică absolvenţii de liceu, îndrumaţi de părinţii sau de cei apropiaţi. Alegerea lor se bazează de cele mai multe ori pe "modă". Într-o perioadă de trei-patru ani se caută cu predilecţie ba medicina, ba dreptul sau ştiinţele economice, sau, acum, ştiinţele politice, fără ca viitorii studenţi să aibă prea mult habar ce vor face cînd îşi vor termina studiile. În acest context dictat într-o oarecare măsură de piaţa muncii şi de "modă", ştiinţele umaniste par a nu ţine pasul nici cu piaţa muncii şi nici cu moda. Astăzi ştiinţele umaniste reprezintă o alegere pentru cei cu vocaţie sau pentru cei care se tem de o concurenţă prea mare în procesul de selecţie pentru a accede la facultate. Iar vocaţia este ceva din ce în ce mai rar în România, principalul motiv fiind chiar învăţămîntul preuniversitar - a cărui calitate se degradează de la an la an. În lipsa unui învăţămînt liceal temeinic parcurs, educaţia umanistă - care pune accent pe