Incapacitatea de a-i proteja pe locuitorii din Misrata arată de fapt limitele puterii aeriene a NATO împotriva unui inamic care acţionează asimetric. Contextul devine tot mai sensibil pe măsura ce opinia publică vestică pare să-şi fi pierdut răbdarea faţă de lipsa de creativitate operaţională a Alianţei. Aşadar ce-i de făcut pentru a depăşi impasul? O idee prinde tot mai mult contur: desfăşurarea de traineri europeni pentru profesionalizarea armatei rebele.

Trimiterea de traineri este opţiune care se bucura tot mai mult de susţinerea Franţei şi a Marii Britanii. Se intenţionează consolidarea forţelor rebele până în punctul în care, la adăpostul umbrelei aeriene oferite de NATO, vor fi în stare nu doar să respingă singure trupele loiale lui Gaddafi, dar şi să lanseze ofensive îndrăzneţe în directia Tripoli. Modelul nu este nou. Sunt reţete testate, cu mulţi ani în urmă, în Bosnia şi Afganistan: ”Puterea aeriană, în sprijinul croaţilor din Bosnia şi a Alianţei Nordului în Afganistan, a funcţionat pentru că forţele locale erau foarte bine organizate şi capabile de a specula avantajele oferite de susţinerea noastră aeriană”, crede Generalul în retragere James M. Dubik. Şi totuşi, nu putem să nu ne întrebam de ce NATO a ajuns atât de târziu la concluzia că are nevoie de un aliat local performant şi capabil să se autosusţină? Altfel, acestea este o concluzie demult cunoscută unor oameni cheie din Administraţia Obama (precum Ambasadorului SUA la NATO, Ivo Daalder, sau chiar consilierului preşedintelui, Derek Chollet). Amândoi ştiau foarte bine că implicarea NATO în Bosnia a stat sub semnul limitelor puterii aeriene. În cele din urmă, efectul său coercitiv a dat rezultate numai în tandem cu o componentă terestră performantă: în Bosnia, aceasta din urma a fost suplinită de succesul ofensivelor locale croate şi bosniace, dar sub umbrela aeriană oferită de Alianţă.