Voi incerca sa raspund la ancheta reprimindu-mi tendinta de a vedea numai jumatatea goala a paharului. Din pacate, imi e imposibil sa scrutez numai jumatatea sa plina: golul de aer de deasupra e atit de statut, iar deziluzia mea personala atit de profunda in anul de gratie 2000, incit imi este imposibil sa creionez un raspuns direct optimist. Nu stiu, de pilda, in ce directie merge Romania in momentul de fata. Nu stiu daca merge sau nu in vreo directie anume sau doar stagneaza, incremenita in neputinta si in ceva fetid, pe care eufemistic il numim „tranzitie“, si care e, in realitate, o formidabila manevra de a face bani multi muncind foarte putin. Nu stiu care e rostul meu in aceasta tara, fiindca mi-a devenit limpede ca ma pot legitima doar microsocial, si oarecum iluzoriu: nimeni nu are imperioasa nevoie de munca mea; sau, altfel spus, ajuns la maturitate, constat ca am devenit un procent lucrativ de prisos: fie ca lucrez, fie ca nu (ceea ce nu pot…), iau acelasi salariu cu cei care nu lucreaza, cu prestigiosii simulanti din jurul meu, pe care, la rindul lor, calitatea muncii nu ii intereseaza citusi de putin.
Pe de alta parte, sa presupunem ca reusesc sa construiesc ceva durabil pentru un cerc restrins, de 50-100 de oameni: imi ofera o iluzie, ma narcotizeaza, dar in imensul ocean al indolentei care e tara, inseamna foarte putin sau de-a dreptul nimic. Nu e doar dilema mea: e a intregii generatii ’80. Cu ani in urma, mai mult impetuos decit ferm, am scris ca dupa 1989 s-a pornit la reconstructia tarii ignorindu-se cu buna stiinta potentialul moral si volitiv al singurei generatii – de pina nu demult – structural libere din Romania: generatia ’80. Dupa trecerea anilor, am ajuns la concluzia ca evitarea acestei generatii face parte dintr-un premeditat proiect de inginerie sociala, ca rezultat al caruia singura generatie care putea tulbura apele fetide
