Se dedică domnului preşedinte Traian Băsescu, totuşi, cel mai longeviv ministru postcomunist al Transporturilor.
Pe la ora 11.00, a început asaltul trenului (nr. IR1963). Se anunţa una dintre cele mai ciudate zile ale acestei veri (24.08.2012). Şi a fost. Abia mă abţin să nu anticipez.
Sosisem în gară la Mangalia, cu o oră în urmă, de la 2 Mai. Sesizasem cum aerul umil al clădirii mă introducea într-un scenariu tare pitoresc. Călătorii strălucitori intrau şi ieşeau, fără nici o teamă. Ocoleau delicat moviliţele de ciment cald, presărate pe peron, într-un cod necunoscut. Se înstăpânea o estetică acolo, din grotesc şi diafan. Deocamdată atât. Nu se vedeau decât câteva bănci tolănite la umbră, pe o rână. Grămezi de roşii cât nuca, struguri, prune.
Am cumpărat rapid, să-mi sting parcă spaima. Cel mai mult, în jur, ciment, ciobit în multe forme. Ceva nevrotic şi nestăpânit. Mi-am închipuit atunci o mulţime de băieţei blonzi şi neastâmpăraţi, ca în J.D. Sallinger. Ei vor sfărâma betonul comunist cu o mulţime de lopeţi de oţel. Ei voiau o altă lume, în contrast cu cei maturi. Băieţelul meu, blond şi el, deja se scălda în ciment. L-am urmărit, încercând să prind vreo noimă.
Am ajuns la funcţionari mai întâi. Leneveau la o masă lungă, în dos. Prea intrau în contrast. Parcă sub zaplasul stânii. Sugerau şi un rai al funcţionarilor păgâni, în acest univers spart, pulverizat. În gura largă a biroului cu pereţii şubrezi - parcă burdujiţi cu tizic! -, un grup de ţigani. Îşi spălau picioarele într-un fel de lighean de beton. În fiecare gară postcomunistă există o ţâşnitoare obeză din fontă şi un astfel de lighean de ciment prăvălit.
Firul galben al apei uda binefăcător mulţimea labelor lor prelungi. Tot galbene, ale picioarelor, care ţăşneau în toate părţile, atinse de un curent puternic. Al foamei, al setei. Ceva asemănător. @N_
