Dupa ce face cunostinta cu sistemul, orice roman isi pune aceasta intrebare: -Ce este mai bine sa fac: sa-mi pastrez caracterul, ceea ce inseamna ca voi avea un statut marginal si voi fi sarac, sau sa renunt la aceste exigente si sa risc, sa risc dincolo de moralitate si, daca va fi necesar, chiar dincolo de lege cu scopul de a-mi asigura reputatia sau macar bunastarea mea si a familiei mele? In raspunsul la intrebarea ca atare, alegerea premergatoare a unei profesii nu are importanta, fiind vorba despre o optiune de ordin moral. Conteaza, in schimb, enorm presiunea sistemului, care cere de la tine sa te realizezi cu orice pret. Deja la 30 de ani nu mai poti avea nicio scuza, daca nu ai facut nimic. Esti probabil casatorit, ai un copil, ai intrat in cursa cumparaturilor, a creditelor si trebuie sa te tii tare. Ai impresia ca toti prietenii o duc mai bine ca tine, ca toti s-au realizat in afara de tine. Poti invoca, de pilda, o situatie obiectiva: esti profesor si profesorii sunt prost platiti. Dar este in zadar. Vine replica de rigoare: baga-te in altceva si vei castiga mai multi bani. Apare un sentiment de ratare, desi in mod normal n-ar trebui: nu-i vina ta ca nivelul de trai e scazut. Pentru ca sistemul nu te recunoaste in ceea ce esti, te simti fortat sa faci pasul in afara si sa accepti sa inoti in ape tulburi. Paradoxal, desi este mai complicat sa inseli decat sa o iei pe calea onesta, imediat ce intri in hora lucrurile incep sa mearga aproape de la sine. Aluneci fara probleme, cu singura conditie sa incetezi a te mai gandi la exigentele de altadata. De altfel, cu timpul, eul inceteaza sa mai reprezinte o corvoada, caci a avea bani sau o functie reprezinta motive foarte puternice de satisfactie si toate dorintele initiale de autoperfectionare sunt inabusite.
Intr-o societate care ignora meritele personale, dorinta de a parveni poate sa fie legitima.