"Giogi-san, ochii tăi sunt ... sunt altfel", îi spune lui George Moise nepoţica lui Kana, în vârstă de trei ani, care apoi îi turteşte nasul, mult prea ascuţit pentru Japonia. Orice ar face Kana şi oricât ar încerca să îi repare nasul, bărbatul va fi mereu altfel decât cei printre care trăieşte acum. Însă cumva e altfel şi decât cei pe care i-a lăsat în urmă.

Vacanţe de o singură zi

De trei ani, românul George Moise locuieşte în peninsula Shizuoka, oraşul Ito, la două ore de Tokyo, unde familia soţiei sale, Miwako, are un ryokan, o pensiune tradiţională japoneză. Oaspeţii sunt întâmpinaţi de soacra lui sau de soţia lui, ambele îmbrăcate în kimono, şi sunt serviţi cu ceai verde. În timpul vizitei li se pun în faţă 10 feluri de mâncare, fiecare gătite în alt mod, şi li se dă posibilitatea să facă tradiţionalele băi termale fierbinţi. Relaxarea în pensiunea aflată pe un deal de pe care se vede golful Ito durează, însă, doar o zi.

"Relaxarea dăunează grav ritmului în care se munceşte, iar japonezii nu sunt obişnuiţi cu atâta dolce farniente. Dacă lucrează într-o corporaţie, un japonez are concediu legal de 20-21 de zile din care, din bun simţ, îşi ia patru pe an. Dacă japonezul se numeşte Miwako şi e soţia mea, nu prea are concediu. Cei care lucrează în hoteluri, pensiuni, restaurante nu prea au concediu, mai ales în criza economică, dublată de criza după cutremur", povesteşte românul în vârstă de 37 de ani, care a publicat recent, la editura Curtea Veche, cartea "Iertaţi-mă că nu sunt japonez", despre experienţa lui în Ţara Soarelui Răsare. S-a împrietenit cu un japonez, Kotaro-san, care are 70 de ani şi s-a retras la Shizuoaka. "După ce ani de zile a muncit la restaurantul lui de tăiţei, din Tokyo, s-a mutat aici la ţară, unde şi-a deschis un restaurant tot cu tăiţei. N-o face pentru că e avid de bani sau pentru că are de întreţinut copii. Ci pentru