Există 10.000, 15.000, zeci de mii de Roşii Montane – cîte una, poate, pentru fiecare dintre cei care protestează ori susţin protestele – şi în acelaşi timp e vorba despre una singură. Pe măsură ce protestele continuă, informaţiile devin copleşitoare, căci povestea acestei exploatări este o hîrtie de turnesol pentru un complex de probleme care ţin şi nu ţin de specificul românesc. E vorba, e adevărat, despre paradigma mentală a anticomunismului metisat cu neoliberalismul preluat pe nedigeratelea: fascinaţia investitorului străin, panaceul socio-economic în faţa căruia popor şi politicieni deopotrivă sînt condiţionaţi să se închine; interiorizarea „vinei comuniste“ („cianura morală“ pe care o acuză Vladimir Tismăneanu) care ne ţine într-o perpetuă condiţie infantilă în faţa „adevăratului capitalism“ pe care-l avem încă a deprinde; o exacerbată disponibilitate a guvernanţilor către autocolonizare, care face ca autodeterminarea să fie o ficţiune în faţa veşnicului complex de elev premiant în faţa Bruxelles-ului şi a „aliaţilor europeni“; o definiţie deficitară a conceptului de democraţie, care îndeamnă către subestimarea cetăţenească (prin clasica diviziune între „civilizaţi“ şi „plebe“). Chiar şi aşa, e totuşi uimitor să auzi că pentru actualii guvernanţi, şi chestiunea Roşia Montană (ca şi anterior, pe vremea altui guvern, Legea sănătăţii) e o problemă de PR şi comunicare. Faptul că majoritatea politicienilor nu realizează că se află dinaintea unei schimbări de paradigmă şi discurs civic este evident din bîlbele din ultima vreme, din care rezultă că toată lumea suferă de un suspect sindrom de dedublare, între ceea ce ştiau (cadrul narativ atragere de investitori = locuri de muncă şi salvare naţională) şi reacţia, de neînţeles pentru ei, pe care o primesc: nu atît de neîncredere cît de respingere a unui joc pe cartea idealismului. E perfect adevărat şi că Gabrie