A intelege religiozitatea doar ca provenind dintr-o excitare a anumitor zone ale creierului releva o conceptie materialista, de tipul "materia inaintea gindirii", care mi se pare descalificanta. Cercetata de stiinta, religia este abordata, mai nou, din perspectiva psihologica sau chiar biologica, fiziologica. Psihologia religieieste o disciplina tinara, ce constata ca omul credincios, ca locuitor al unei patrii transcendente, se descurca mult mai bine in fata avatarurilor si provocarilor vietii cotidiene tocmai pentru ca este in stare sa se autorelativizeze. Cel mai adesea, el traieste o stare de bine, o usurare. Omul are in el setea de absolut, nevoia de a se raporta tot timpul la ceva superior, iar credinciosul, incredintindu-se Creatorului, se simte protejat si chiar condus pe cararile vietii. Freud considera religia ca pe o "nevroza obsesionala universala", considerind ca omul credincios ar incerca sa-si controleze impulsurile sexuale cu ajutorul rugaciunilor si al ritualurilor religioase de teama unui Dumnezeu autoritar. Dar, cu timpul, reprezentarea divina s-a modernizat, relatia cu Dumnezeu a devenit mai parteneriala. Realizam din nou, cu aceeasi uimire de altadata, cit de mare este disponibilitatea oamenilor de a se incredinta unei fiinte ceresti, unei suprainstante divine, si cit de mare este linistea, ca sa nu spun fericirea, care ii cuprinde pe cei care au facut-o cu adevarat. O alta disciplina stiintifica recent aparuta este Neuroteologia, care incearca sa explice religiozitatea pornind de la date biologice, sustinind ca ea are un fundament neurofiziologic. Deci o experienta mistica ar putea fi inteleasa si chiar masurata (!) cu mijloace ale stiintelor naturale. Altfel spus, Dumnezeu nu ar fi altceva decit un produs al creierului nostru, el "locuind" in Lobus parientalis superior. Neurologul american James Austin considera ca starile mistice de iluminare