Nişte tineri binevoitori împărţeau fluturaşi în faţa unei cafenele din Flagstaff, trîmbiţînd un spectacol de poezie al "Poeţilor împotriva războiului". Nişte cetăţeni trecînd pe-acolo au replicat: "N-aţi auzit? S-a terminat războiul!". Unul dintre împărţitorii de fluturaşi a dat trist din cap, dar un altul a răspuns vioi: "Nu încă şi, în plus, o să vină altul". Mi-a atras atenţia tipul care a dat trist din cap, aşa că l-am întrebat: "De unde atîta tristeţe?". A ridicat din umeri şi n-a răspuns nimic, dar eu am înţeles. Aprilie e luna poeziei şi poeţii din toată ţara au un surplus de poezie antirăzboinică. Ce să faci cu un atare surplus? Să aştepţi pînă la războiul viitor sau să te prefaci că războiul e încă în toi, pentru că nu te uiţi la televizor? Grea întrebare pentru poeţii depăşiţi de situaţie. Poeţii nu sînt singurii lăsaţi cu ochii în soare în perioada postbelică. Mai sînt şi politicienii care rosteau discursuri grandioase, profeţind rezultate dezastruoase; actorii de Hollywood care pozau, se expuneau ochilor lumii şi hăpăiau timp de antenă; europenii mistuiţi de senzaţia că au dat-o în bară; şi lista poate continua. Acum avem nevoie să vindem la solduri un mare surplus de mărfuri de protest. Mă rog, pare cinic, dar adevărul este că putem da la solduri şi unele din sentinţele mele mai vechi.

Istoria a călcat rău pe pălăria cea veche, dar ceea ce a rămas din ea nu e chiar de aruncat. A existat o nelinişte sinceră în faţa acestui război, şi asta e mare lucru. Înseamnă că cetăţenii au simţit, au gîndit, au dezbătut şi au luat poziţie. Adică exact ceea ce irakienii nu puteau face, dar o fac acum. (După cîteva răscoale bine simţite!) Nici parte din poezia de protest nu e chiar atît de rea, pentru că, în cel mai bun caz, ea vorbea despre suferinţă şi despre cum e să fii om şi asta, indiferent de circumstanţe, ne face pe toţi un pic mai buni. Ceva din em