Băsescu aparţine, ca mentalitate, începutului anilor ’90, cînd dominau patima, strada, conflictul.
"Zilele porţilor deschise" sînt în toată lumea o iniţiativă de relaţii publice menită să arate că instituţiile democratice nu sînt (totuşi) nişte redute exclusiviste ale birocraţiei anchilozate. Că ele rămîn ale oamenilor. Desigur, simpla deschidere a uşilor nu rezolvă mare lucru, cetăţeanul nu e într-o poziţie privilegiată dacă instituţia cu pricina devine muzeu pentru o zi. Aşa că, uneori, asemenea iniţiative sînt dublate de ceva substanţă. Îmi aduc aminte, de pildă, de un preşedinte celebru şi fictiv, cel întruchipat de Martin Sheen în serialul West Wing. El deschidea o dată pe an uşile la Casa Albă pentru acele organizaţii şi persoane care considerau că au ceva de spus, dar nu erau ascultate, de regulă, de nimeni. Serialul încearcă să impună ideea unui preşedinte responsabil. Prin "porţile deschise" ale puterii, cetăţenii puteau să privească, optimist, spre viitor.
Duminică, Traian Băsescu a deschis şi el uşile Cotrocenilor, încercînd să cultive pe mai departe imaginea preşedintelui jucător-şmecher. Şi a reuşit o adevărată performanţă: să transforme o idee hotărît democratică într-o parte a marelui său demers anticonstituţional. Prin "porţile" sale "deschise", Băsescu te invită să priveşti spre un trecut coafat şi rescris.
Preşedintele ne promite că, "de acum încolo", ziua de 19 mai va fi una a porţilor deschise la Preşedinţie, ca amintire a momentului de acum un an, cînd poporul român "şi-a învins Parlamentul". (Ziua de 20 mai va rămîne, probabil, damnată pentru că, în 1990, datorită ei, Traian Băsescu a intrat, pentru prima dată, în Guvern.)
De acum încolo? Adică vreme de cîte decenii? Traian Băsescu ne transmite, şmecher, un prim semnal electoral: mandatul lui va fi, fără îndoială, unul pe termen lung, cu propriil
