Ce mai poate inventa omul, constrângător pentru om? În era modernă - aglomerările. Case peste alte case, cuşti de iepuri numite apartamente, în care auzi şi suporţi o bună parte din ceea ce se petrece în cuştile vecine. Metroul, în care, la orele de "de vârf" îţi faci loc cu greu, vârându-te printre alţi semeni, la fel de strâmtoraţi ca şi tine din cauza celorlalţi, dintre care faci parte şi tu. Mai nou, străzile vechiului Bucureşti, trasate pentru trăsuri şi sănii cu cai (eu le-am apucat în copilărie), devenite improprii pentru puhoiul de maşini care le inundă acum zilnic. La toate acestea se mai adaugă şi aglomerările, în mare măsură de bună voie, din magazine şi din pieţe publice, la meeting-uri şi la o serie de sărbători, altădată private, astăzi publice, cum este cea de Anul Nou. Intimitatea, izolarea, benefice concentrării de orice fel, dispar treptat. Ne depersonalizăm, reducându-ne la un corp înghesuit între alte corpuri. Poate văzuţi de undeva, de sus, putem părea un miriapod uriaş, un singur corp enorm, format dintr-un conglomerat de părţi mişcătoare, destul de greu de deosebit unele de altele.

Iată un subiect de strictă actualitate, asupra căruia şi-a propus să se aplece coregrafa Vava Ştefănescu, în ultima sa creaţie, prezentată la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Cvartet pentru o lavalieră. Un subiect contemporan realizat cu mijloace plastice contemporane, şi anume un spaţiu îngust, ca o gheretă, ca un lift, ca o cabină telefonică, dar cu pereţi transparenţi, un spaţiu închis şi în acelaşi timp aparent deschis prin transparenţa lui, în care trei corpuri - dansatorii Carmen Coţofană, Mihaela Dancs şi Adrian Stoian - se împiedică unele de altele, se sufocă unele pe altele, îşi dispută acelaşi spaţiu, oricum neîndestulător nevoilor lor de mişcare, încearcă să se înghesuie unele pe altele, să îşi fure unele altora spaţiul vital. De jur împrejurul