* Coldplay, Viva la Vida or Death and All His Friends, Parlophone, 2008.

Oare ce ne-am face fără acele albume de vară, lejere, răcoroase şi zemoase, gata oricînd să-ţi susure în ureche ceva plăcut, fără complicaţii sau contorsionări inutile? Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar arăta o vacanţă desprinsă din viziunile apocaliptice ale lui Scott Walker sau - eu ştiu? - o terasă cu umbreluţe transformată în altar gotic. Pînă la urmă, e foarte bine că pe lume există băieţi de felul lui Chris Martin sau formaţii drăgălaşe precum Coldplay. Rostul lor e să aducă un echilibru necesar, să mimeze inteligenţa cu graţie, să ne servească refrenele necesare şi, eventual, să ne întovărăşească în binecuvîntatele ore de huzureală. Să fim sinceri: cu ce ne poate enerva un album Coldplay, atîta vreme cît simplitatea rezonabilă şi plasele de siguranţă sînt la locul lor? Unde mai pui că Guy Berryman, Jon Buckland, Will Champion şi Chris Martin dispun de suficientă ştiinţă încît să rămînă de partea lipsită de ameninţări a muzicii, acea chestiune paşnică în care chitara dă nas în nas cu pianul, iar vocea nu va fi niciodată altfel decît adorabilă. Ceea ce pierd din vedere toţi acei oameni care îi acuză pe Coldplay de păşunism şi gargară lirică e că şi păşunismul, şi gargara lirică sînt două ingrediente esenţiale ale unui refren memorabil. E adevărat: nu trebuie să fii mare expert ca să observi că între "I Want to Hold Your Hand" şi "Within You Without You", de pildă, există o diferenţă de ani-lumină în materie de artă compoziţională, dar, în definitiv, nu această schimbare de termeni melodici i-a transformat pe Beatles în superstaruri mondiale. E la fel de adevărat că, tot de la Beatles pornire, în aproape orice formaţie britanică ce a gustat din deliciile celebrităţii s-a aflat tentaţia unui Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Radiohead s-au descotorosit cu brio de imaginea de