Intrați deja cu zornăitul armelor de tinichea în capania electorală, politicienii tind să ocupe tot mai mult din spațiul mediatic autohton, acaparând programele de știri, talk-show-ul în proporție de 90% și adesea, voluntar sau involuntar, divertismentul. Reporterii nu prididesc să alerge după figurile politice proeminente pentru a smulge secretul vreunei candidaturi, a vreunei alianțe necunoscute sau exclusivitatea unei defectări de ultimă oră. Imposibil de evitat analogiile caragialești în care plonjează cu capul înainte politicienii marcați de aroganță, manevrând ostentativ scrisori pierdute într-o atmosferă de carnaval vicios.

Există explicații pentru pregnanța mediatică a politicului. De câteva decenii din toată Europa a dispărut presa de partid, campaniile electorale s-au mutat în presa generalistă, mai cu seamă în televiziune și recent pe Internet sau pe telefon mobil, iar prezentarea politicului a preluat logica mass-media, părăsind tradiționalul partizanat și logica publică, așa cum arată Altheide & Snow sau Franklin în studiile lor despre ”împachetarea” discursului politic. Televiziunile au crescut în importanță și intră la pachet în negocieri (vezi Antenele care țin Partidul Conservator niciodată intrat legitim în parlament sau OTV care a fătat recent un partid). Așa se face că politicienii se adaptează formatelor media și fac orice ca să fie vizibili (vezi costumația chevaristă a lui Mazăre sau pictorialele Elenei Udrea), să fie băgați în seamă (vezi gesturi excentrice gen Ponta sau Prigoană) și să fie auziți, declarațiile politice lipsite de consecvență doctrinară excelând în schimb în cuvinte tari, inepții, injurii, pentru a nu putea fi evitate de o presă avidă de senzație. Această realitate nouă, analizată de Hallin și Mancini într-o celebră teorie comparativă a schimbării sistemelor media pe glob, face posibilă coabitarea confortabilă între