Deşi are ca fundal istoric evenimente tragice ale istoriei noastre recente – Al Doilea Război Mondial, genocidul evreilor şi exodul acestora, exilul palestinienilor, naşterea Israelului sau conflicte iscate de diferenţele culturale –, romanul Steaua rătăcitoare, publicat în 1992 de J. M. G. Le Clézio, nu este ceea ce numim îndeobşte un roman istoric şi, cu atît mai puţin, unul tezist. Le Clézio nu-şi angajează ficţiunea în slujba unor cauze politice, nu dă lecţii de istorie sau de religie, nu generalizează, nu judecă arătînd cu degetul pe cei drepţi şi pe cei strîmbi, ci, oricît ar părea de desuet, aşază deasupra brutalităţilor istoriei frumuseţea morală a oamenilor. În romanul său, oameni aparent insignifianţi, uşor de zdrobit sub roţile zimţate ale conflictelor, reuşesc prin forţa sentimentelor şi a atitudinilor să-şi exorcizeze suferinţa, să treacă dincolo de moarte şi umilinţă şi să privească de sus Istoria, sfidîndu-i violenţele, nu prin lipsa de atitudine, ci tocmai prin înţelepciunea de a lua totul de la început, prin luciditatea actului liber asumat. Exod, exil, refugiu, rătăcire În centrul romanului stau două femei (o evreică şi o palestiniancă) ce întruchipează, din perspective variate, rolul Celuilalt, al respinsului, dar şi al victimei inocente. Acestea nu se întîlnesc decît o singură dată în viaţă, preţ de cîteva clipe necesare unui schimb de nume scrise pe un carnet, clipe suficiente însă pentru ca fiecare să-şi petreacă restul vieţii gîndindu-se la cealaltă, la similaritatea condiţiei istorice ameninţătoare care le stigmatizează şi le hăituieşte. Cea mai mare parte a romanului prezintă, alternînd persoana întîi cu persoana a treia, experienţele lui Esther Grève (strigată de părinţi Hélène, căci numele în care îi stăteau înscrise ca un stigmat originile i-ar fi fost fatal), evreică orfană de tată, care, în plin război, este obligată să părăsească F