Campionatul mondial de fotbal a ajuns să cuprindă întregul mapamond. De la 13 echipe cât au participat la prima ediţie din Uruguay, numai din Americi şi Europa s-a ajuns ca la ediţia din 2002, pe care o parcurgem astăzi să fie înscrise 193 de naţiuni, de pe toate continentele. În afara continentelor american şi european, prima ţară asiatică, Coreea de Sud să apară în 1954 iar Australia în 1974. Prima naţiune africană s-a înscris în 1970, Maroc. Dacă ne referim la participarea la turnee finale , până la această ediţie, au evoluat 65 de naţiuni.
În cele 16 ediţii pe care le-am parcurs în episoadele anterioare, turneele finale s-au derulat pe trei continente, în Europa de nouă ori, în America de Sud de patru ori iar în America de Nord de trei ori. Trei naţiuni au organizat de două ori, Mexic, Italia şi Franţa iar alte 13 state câte o dată.
Am făcut acest remember pentru că ediţia a 17-a din 2002 de care ne ocupăm noi astăzi, a fost atribuită la două ţări, Coreea de Sud şi Japonia.
FIFA a luat exemplul Europei, care cu doi ani înainte atribuie turneul final de pe bătrânul continent Belgiei şi Olandei şi experimentul fusese o reuşită.
Organizarea turneului final din 2002 a fost un experiment reuşit, în două ţări puternic industrializate.
Record de stadioane puse la dispoziţie
Organizatorii asiatici din cele două state au pregătit în cele mai mici amănunte. S-au modernizat sau au fost modernizate 20 de stadioane, câte 10 în fiecare ţară. Media era de peste 45.000 de spectatori. Cele mai mari stadioane coreene, cele din Seul (63.961 spectatori) şi Daegu (68.014). La Bucson au fost la fiecare meci în tribune 55.982, la Munhak 52.179. Au urmat şase stadioane cu peste 42.000 spectatori.
În Japonia cel mai mare stadion a fost modernizat la Jokohama cu 79.000 locuri, Saitama are 63.700 locuri.
Europa a prezentat @N_P