Deşi în cartea Alcool apare şi o poezie (foarte frumoasă) de numai patru versuri, Facerea lumii, preferinţa lui Ion Mureşan pentru poemul lung este imediat sesizabilă. Cele mai puternice texte din volum sînt, în majoritatea lor, de dimensiuni generoase: de la Tunelul şi Noi mergem acasă, Poemul alcoolicilor şi Sentimentul mării într-o cîrciumă mică, Amantul bătrîn şi tînăra doamnă ori Ci eu singur sub pămînt, pînă la megapoemele Întoarcerea fiului risipitor şi Bătaia. Deosebirea faţă de textele dedicate (nu formal) celor şase mari poeţi contemporani se observă şi din acest aspect, aparent, pur cantitativ. Dimovian sau stănescian, Ion Mureşan nu este decît o dată, şi pe spaţii mici. Pentru a fi făcută, demonstraţia lui nu are nevoie de mai multe pagini. „Fandarea“ e precisă şi rapidă, plecăciunea s-a văzut. Omagiul nu mai trebuie prelungit, fiindcă atunci el ar părea fie redundant, fie parodic. Dar iată că acelaşi poet ce nu are nevoie, în şase rînduri, decît de o pagină-două pentru a sesiza şi a vizualiza conturul exterior şi in-terior al unui alt artist simte pentru el însuşi o caracteristică nevoie de spaţiu. Şi Nichita Stănescu a scris poeme de mare întindere; însă Ion Mureşan nu putea duce operaţiunea de decantare pînă la punctul în care lirismul său vizionar şi aluvionar să intre într-o tensiune conflictuală cu lirismul abstract, la prima vedere despletit, din 11 elegii. E semnificativ pentru mine, ca admirator al ambilor poeţi, că Mureşan a preferat aici o lecţie de erotică stănesciană, şi nu una de lirică „filozofică“ şi metafizică. Ştie bine ce face autorul „optzecist“; cunoaşte diferenţa dintre a ilustra şi a se aventura. În terenul poeziei altora, este prudent şi economicos, ca şi cum ar juca în deplasare (şi chiar asta face autorul nostru, joacă în deplasare!). În schimb, pe teren propriu, pe acea platformă ce devine tot mai vizibilă, el îşi ia toat