Ce s-ar fi întâmplat dacă Narcis Iustin Ianău, băiatul care a uluit vineri seară o ţară întreagă cu vocea lui, s-ar fi născut în altă ţară? Dacă nu ar fi stat într-un sat din judeţul Bacău, dacă părinţii lui ar fi fost bogaţi şi s-ar fi dus în Italia în vacanţe pline de răsfăţ şi nu la muncă, dacă şi-ar fi petrecut duminicile la operă? Ar mai fi fost Narcis umilit, bătut şi respins de ceilalţi copii? Ar mai fi plâns aproape în fiecare zi? Ar mai fi cântat doar în corul bisericii sau ar fi avut parte de cei mai buni profesori de muzică, de contracte bine plătite cu case de discuri, de interviuri la televiziune? La "Românii au talent", Narcis a povestit că ceilalţi copii au râs de el, că i-au spus că are voce de fată şi că în lipsa încurajărilor altora, s-a încurajat el singur. "Mama, când m-a auzit, a crezut că nu pot realiza ceva cu această voce", a povestit băiatul după concurs. Şi tot atunci, tatăl a spus, extrem de emoţionat, că s-a temut, la început, că publicul "face mişto" de fiul său.

De ce ar fi crezut altfel, de vreme ce toată lumea a făcut-o şi de vreme ce, în România, "miştoul" este de multe ori politică de încurajare a talentelor şi, cu atât mai mult, a talentelor atipice. Un foarte bun şahist este considerat de colegi un tocilar, un muzician excepţional trece, în cel mai bun caz, la el în bloc drept un tip ciudat şi o sportivă musculoasă este numită, în viaţa de zi cu zi, "femeie-bărbat". Dacă România ar fi ceva mai corectă politic, cei aflaţi în jurul unor astfel de tineri talentaţi ar şti că nimeni nu îi obligă să îi admire. Trebuie doar să nu îi umilească.

Oamenii care excelează în domeniile lor au adesea o viaţă imposibilă din punct de vedere social, aşa cum a avut-o şi Narcis până să lase mută de uimire o ţară întreagă. Şi până ce un juriu format din persoane publice extrem de îndrăgite, Andra, Andi Moisescu şi Mihai Petre