Pînă la mijlocul anilor ’80, nici nu se ştia prea bine de existenţa ei: străinii de oraş vedeau doar două biserici, cu turle împodobite cu globuri aurii, fără cruci, ce se iţeau de undeva dintre acoperişurile caselor înghesuite unele în altele, după modelul arhitectural săsesc de secol XIX. Ziduri prăbuşite stăvileau curţile gospodăriilor pe laturile din spate, iar cei ce aveau mai mult noroc puteau creşte porci sau păsări prin turnurile de mult dispărutelor bresle medievale, atunci cînd nu le foloseau pe post de magazii de lemne. Intrarea actuală, în stil neogotic, construită pe locul fostelor turnuri de intrare, al podului ridicător de peste şanţul cu apă al cetăţii şi al barbacanei, nu prezenta prea mult interes.

Urbanizarea prost înţeleasă şi sistematizarea, cu atît mai prost aplicată, a perioadei comuniste a dus în cele din urmă la demolarea a peste două treimi din casele ce fuseseră înălţate de-a lungul zidurilor de incintă, iar în locul lor prostia omenească a construit două blocuri de locuinţe, aproape lipite de cetate; şi a fost doar la cîteva găleţi de ciment şi plăci de prefabricate distanţă să-l construiască şi pe-al treilea. Astfel, azi Cetatea Orăştiei nu prea poate fi văzută din exterior. Doar din fosta Piaţă Mică a oraşului, azi Aurel Vlaicu, mai poate fi zărit, printre cele două blocuri, un turn exterior circular, ce a dublat turnul patrulater interior, închizînd în acest fel o fostă intrare în cetate. Un acoperiş fără noimă, aruncat peste turn doar aşa, să fie, îşi rîde de toată istoria locului, prin plăcile lui de azbest. Cîteva ambrazuri tăiate-n piatră, ce imită formele unor chei întoarse, privesc spre oraş desluşindu-şi rolul de lăcaşuri pentru gurile de artilerie. De ajuns prea aproape nu se poate ajunge, locatarii blocurilor îngrădind totul cu garduri şi porţi de metal, pentru paza propriilor maşini, parcate în fostul şanţ de apă al