Se vede un fir testamentar, cu tonalitatile specifice, in ultimele carti ale lui Octavian Paler: de la Desertul pentru totdeauna (2001) la Autoportret intr-o oglinda sparta (2004) si de la Convorbirile aparute curand dupa disparitia scriitorului la recentele Calomnii mitologice.
Autorul nu s-a ferit, in general, sa se distribuie in eseurile sale romanesti ca personaj; si inclusiv operele structurate parabolic integreaza dubii si dileme personale, tensiunile moral-existentiale ale eului luat sub observatie. O caracteristica a literaturii lui Octavian Paler imi pare tocmai asumarea, pe cont propriu, a unor probleme care ii angajeaza pe multi: in cercuri concentrice, intelectualitatea, comunitatea, nationalitatea, umanitatea larga. De multe ori singur, insingurat printr-o funciara retractilitate, scriitorul nu este niciodata izolat. Abordand teme esentiale, atat in interiorul unui context socioistoric opresiv, cat si in afara lui, analizandu-le cu o gravitate specifica, el devine, nolens-volens, parte integranta a discutiei si reflectiei publice.
Dincolo insa de aceasta suprapunere intre public si privat, general si individual, volumele din urma fac corp comun si configureaza o etapa distincta - ultima - in creatia lui Paler. Ele se inscriu in genul confesiv si deruleaza sub ochii cititorului traseul vietii scriitorului, punctat de momente decisive si scaldat intr-o lumina nostalgica. Autorul e personaj nu doar in masura participatiei sale la ecuatia generala ori romaneasca a fiintei. El este acum protagonist si la propriu, fie copilul din Lisa, care merge cu vacile Mali si Cioanta la pascut, fie adolescentul adus cu forta la Bucuresti pentru a urma Liceul "Spiru Haret", fie studentul la drept, litere si filozofie care citeste febril pentru examene, pe acoperisul casei dintr-o mahala pitoreasca... Urmeaza alti "avatari", redactorul la Radio, coresponde