E o misiune deosebit de ingrată să fii obligat să citeşti, ca redactor la o revistă literară, puzderia de producţii lirice anoste cu care diverşi autori asaltează redacţiile.

De aceea, când se anunţă apariţia unei cărţi semnate de un poet aşa cum este Ioan Es. Pop, o aştepţi ca pe o formă de terapie, în stare să te vindece de depresia şi de intoxicarea pricinuite de maldărele de plachete proaste. Cu oarecare întârziere (explicabilă, fiindcă, scriind eu însumi un volum de poezie, m-am ferit să ascult alte voci, cu însuşiri remanente, până nu termin lucrul...), am citit unelte de dormit şi mărturisesc că aşteptările mi-au fost răsplătite: şi acest nou titlu al său îmi întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unui poet extraordinar, unul dintre cei mai puternici pe care îi avem. Între experienţele lirice de azi, poezia scrisă de Ioan Es. Pop este o poezie densă, o poezie grea. Dacă am compara-o cu metalele, ea s-ar situa, negreşit, în zona metalelor grele, cu densitatea peste 5, tinzând probabil spre limita de sus, unde se regăsesc platina şi osmiul. Mă întreb ce anume o face să mi se pară astfel. Poezia sa este, în esenţă, poezia unei apăsătoare negativităţi pe care, de-a lungul timpului, critica a remarcat-o. Chiar cei trei critici literari, care însoţesc cu frazele lor de pe coperta a patra aceste poeme, lasă impresia că vorbesc la unison: „o puritate excepţională a tragicului” (Nicolae Manolescu), sau „o geografie hipnotică a morţii vii şi a agoniei ca trăire substanţială” (Dan C. Mihăilescu), sau „nuanţele acestei nenorociri, ale dezastrului individual” (Daniel Cristea-Enache). Dezacordul, nepotrivirea fundamentală dintre ins cu interioritatea sa ultragiată şi loc, dintre ins şi ceilalţi ori, chiar, dintre ins şi el însuşi, ar fi sursa acestui lirism dens. În fiecare poem avem sentimentul că asistăm la desfăşurarea unei dramatice confruntări între acest